Aducatori de lumina

M-am trezit…Era ora 4 si nu stiam de ce nu mai pot dormi. Stateam si ma uitam la pereti…De ce oare mi-a venit sa ma trezesc? Ce m-a trezit?
Visasem urat. Tin minte asta. In vis era agitatie multa si toata lumea imi spunea sa fug…Nu stiam de ce, dar mi-am dat seama ca pe ei ii intrebam si ei nu ma auzeau…Spuneau doar sa fug…


Am incercat sa adorm la loc. Cred ca am mai prins doar 20-30 de minute de somn. Si ce era cel mai ciudat…micul vis a continuat.


Cand m-am trezit stiam ca am ceva de facut. Ceva mult prea neplacut pentru mine. Of…Mai era si vineri, 13.


M-am imbracat repede si am plecat. Mi-am luat telefonul pentru ca simteam ca voi primi un mesaj pe el. 


Am ajuns in locul in care ajunsesem si in vis. Trebuia sa astept pe cineva…Dar eram putin confuza. Nu stiam daca se va intampla totul…sau nu. Daca se intampla…Se sfarsea prost.


Am asteptat…Si am asteptat…Si nu s-a intamplat nimic. Asa ca am plecat spre casa.
Pe la jumatatea drumului am primit un mesaj. M-am oprit sa il pot citi…Mare greseala.


De pe pod a zburat o masina si si-a facut „drum” pana la mine. Dupa lovitura aceea…nu mai puteam avea sanse. Orice doctor intreg la minte m-ar fi declarat moarta.






**Dupa 2 zile**


M-am trezit la spital. Eram uimita si confuza. Nu stiam cine sunt, unde sunt, si ce caut acolo. Imi simteam corpul greu si ma dureau toate oasele.
O asistenta mi-a povestit totul…dar nu puteam crede. Era o nebunie, era o minune…




**Dupa alte 2 zile**


Afara gradele incepeau sa scada…Era frig si se simtea si pe holurile spitalului. 
Am incercat sa adorm ca era trecut de ora 12. Pana sa mi se inchida ochii, am inceput sa vad luminite.
Mi-am amintit tot. Toata durerea imi patrundea acum in corp. 
Luminile se apropiau de mine. Imi era frica. Am inceput sa plang. Nu puteam tipa, nu puteam chema pe nimeni care sa ma ajute sa scap de tot.


Visul se implinea. Sfarsitul cumplit venise.


Aducatorii de lumina erau aici…dupa mine…