Discuții cu Luna.

Nu mai aveam somn. Ea mă privea pe furiș și îmi șoptea vorbe frumoase la ureche. Era singura mea prietenă sinceră, singura care mă asculta și mă lăsa să plâng în tăcere.
În seara aceasta nu se deranja să se ascundă. Strălucea atât de intens încât m-a hipnotizat. Luna, chiar ea, mă chema acum la un pahar de vorbă. Cum o puteam refuza?
M-am așezat mai comod și ea a venit mai aproape. Era atât de mare acum încât mi se făcuse frică.
– Nu te teme, copilă, mi-a șoptit ea când am făcut sfios un pas în spate. Nu-ți fac niciun rău. Ba din contră, sunt aici să te ajut să îți deschizi sufletul.
– Eu… nu pot. Nu pot pentru că nu mai am ce să deschid. Sufletul meu e descompus de mult timp și nu cred că a mai rămas altceva decât o ruină.
– Nu vorbi prostii, mi-a spus încruntându-se. Încetează să te mai minți singură. Dacă nu îi minți pe cei din jurul tău, ți se pare drept să te minți pe tine? Acum spune-mi ce s-a mai întâmplat.
– Lumea nu mai e cum a fost; oamenii pe care îi consideram prieteni mi-au întors spatele chiar atunci când aveam cea mai mare nevoie de ei. Cu timpul din „noi” am ajuns „eu și ei”, iar acum „eu, el și ei”. Nu mi se pare drept. Orgoliul nu cedează, nu ne lasă să formăm din nou o persoană în loc de două. M-am săturat. Am ajuns la capătul puterilor; am ajuns la capătul tunelului dar afurisita de luminiță pe care toată lumea o găsește nu era acolo și pentru mine. De ce?
– Știu că ți-e greu, știu că te simți trădată, abandonată, mințită. Dar, scumpo, ăsta e centrul tău, înțelegi? Asta e menirea ta: să fii singură, ca prin singurătatea ta să ajungi până la adevăr și astfel să-i faci pe restul fericiți.
– Nu-mi place acest centru.
– Nu fi naivă! Nu trebuie să-ți placă, ci trebuie să-l simți. Și tu l-ai simțit de atâtea ori! Of, copilă, pui prea multe la suflet. Nu se merită; nimeni nu merită. Tu ești specială și așa trebuie să rămâi. Nu încerca să demonstrezi că ești ceva ce nu ești de fapt. O să ai doar de pierdut.
Începea să se îndepărteze. Mi-am privit reflexia din geam și am văzut că plângeam.
– Stai! Unde te duci? Cu mine cum rămâne? În mâinile cui sunt?
– E târziu, copilă. Răspunsurile sunt mai aproape decât crezi. Trebuie doar să știi unde să le cauți. Acum mergi la culcare și pregătește-te pentru o nouă zi, pentru un nou început.
M-a lăsat plângând. Plângeam mocnit și eram nervoasă; mă lăsase în aer doar pentru a găsi singură răspunsurile.
Unde să le găsesc dacă nu știu unde să caut? „Ăsta e centrul tău” mi-a zis, ceea ce însemna că trebuia să îmi urmez menirea.

Calipso.