” Nu te-am uitat. „

Deschid ochii şi aud cum ploaia bate uşor la geamul meu. Caut somnoroasă pe sub pernă telefonul şi când îl găsesc văd 3 mesaje şi faptul că e prea dimineaţă ca să mă trezesc: 6:45. Nu ştiam numărul, dar mă uit totuşi la mesaje.

* O să primeşti un răspuns, dar nu acum. Poate nici în viitorul apropiat. *

Era acelaşi mesaj trimis de 3 ori într-un interval de timp de 4 ore. Fierbeam de nervi şi totuşi nu era doar asta. Mă trezisem prea devreme, primisem 3 mesaje care-mi provocaseră greaţă şi mai era ceva… oare dor? Durere?
M-am hotărât să nu mai încerc să dorm; nu avea niciun rost pentru că deja ştiam că nu voi mai putea închide un ochi. Am intrat în duş şi am stat acolo vreo 10 minute fără să fac nimic. Aveam un vid mare în cap şi totuşi mi se părea prea mult zgomot în jur. După alte 5 minute m-am dezmorţit şi am dat drumul la apă. Aburi jucăuşi alergau acum în jurul meu în timp ce eu îmi minţeam psihicul că nu plâng şi că pe faţa mea sunt doar picături de apă.
Când am ieşit totul părea altfel. Afară nu mai ploua şi în camera mea era lumină mai multă. Am pus din nou mâna pe telefon şi am constatat că ceasul se făcuse 8:17. Am şters acele 3 mesaje şi am vrut să trimit eu altele, dar nu acelei persoane. Vroiam să ies, dar parcă nu vroiam să fiu singură.
M-am îmbrăcat cu primele haine care mi-au căzut în mână şi care, aşa cum mă aşteptam, erau negre. M-am machiat strident pentru a uita de cuvintele lui care-mi spunea mereu Tu niciodată nu te machezi; sau dacă o faci nu e evident. Acum era evident şi mă simţeam totuşi mai bine. Până la urmă am plecat singură şi nu ştiam unde să merg. Aveam nevoie de o cafea lungă şi tare, şi cafeaua mea preferată era în cafeneaua noastră. Aveam un sentiment ciudat care îmi spunea să nu merg acolo, dar nu l-am băgat în seamă.

Am intrat stingherită şi sentimentul acela ciudat a dispărut când am văzut că nu era nimeni acolo. M-am dus la masa din colţul cel mai îndepărtat ştiind că dacă ar veni nu ar avea ce căuta pe acolo. Am cerut o cafea lungă, fără lapte, şi când o aveam în faţă amintirile s-au năpustit cu violenţă asupra mea. Am lăsat o lacrimă să cadă şi să se prelingă pe obrazul meu şi apoi pe cană. Barmaniţa a venit lângă mine şi m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus că o să-mi revin. Fix atunci s-a deschis uşa şi la mine a ajuns doar râsul lui. I-am spus barmaniţei să se ducă la ei şi să îi oprească să vină la bar. Nu aveam de gând să-l văd.
Când s-a întors am început să vorbim în şoaptă.
– E unul din ei cel care te-a făcut să plângi? Mi se pare că te-am mai văzut pe aici cu ei.
– Mda, dar nu am de gând să merg să-i salut sau ceva. Dar cred că m-ai putea ajuta tu. Ce vor?
– 3 Cola şi 2 cafele.
Am îngheţat. Ştiam exact cine bea cafea şi cine Cola, şi cine şi Cola şi cafea. Am scos din geantă un pix şi m-am gândit puţin.
– Mă laşi să scriu un mesaj pentru cel care a vrut doar cafeaua?
– Sigur. Scrie aici, pe hârtiuţa inutilă de pe farfurie.

Mâna începuse să-mi tremure, dar am putut scrie coerent ce doream: