Teatrul e pustiu acum. Actorii şi-au strâns recuzita şi au plecat acasă. Încă se mai aude ecoul paşilor lui M. şi mă înspăimântă.
Cine e M? Mulţi ar spune că un nimeni. Poate pentru ei; dar pentru mine e persoana care m-a învăţat ce este viaţa. Era un om cu o poftă de viaţă exagerată, un om dedicat teatrului. Nu ieşea în evidenţă cu nimic faţă de tine, de mine, de alţii. Dar el avea acel ceva care te făcea să vrei să fii ca el. Avea acel ceva care nu te lăsa să stai locului; îţi dădea din energia lui, chiar dacă asta îl epuiza.
Doar că M. nu mai există; cel puţin nu aici. A urcat în ceruri pentru că mereu şi-a dorit să fie un înger. Toate rolurile lui la teatru erau interpretate cu suflet.
M. a avut mereu o altă viziune asupra lumii. Dacă tu îi spuneai că Dumnezeu nu există, te chema la un ceai şi te făcea să crezi în el, nu doar în existenţa lui. A fost mereu un om modest, dar de o bogăţie sufletească extraordinară.
Acum s-a lăsat tăcerea în teatru. Vocea lui încă vibrează lovindu-se de pereţii antifonaţi. Scaunele sunt pustii acum, deşi cândva abia găseai un loc liber. Am rămas doar eu, pe acelaşi rând 7, pe acelaşi scaun prăfuit cu numărul 20. Mereu stăteam acolo şi îi admiram orice cuvânt bine articulat.
Câteodată cobora cele trei trepte care îl despărţeau de spectatori şi oferea trandafiri doamnelor. Mereu se oprea în faţa mea, îmi oferea cel mai îmbobocit trandafir şi îmi săruta podul palmei.
Nu am vorbit niciodată cu el după spectacole; niciodată nu am ieşit la o cafea şi nici nu am făcut schimb de numere de telefon. Dar a fost ceva între noi: el mă vedea mereu la spectacolele lui, la locul meu, zâmbind şi aplaudând. Eu mă bucuram de frumuseţea lui şi de gesturile tandre pe care mi le oferea doar mie. Poate toate femeile din sală primeau un trandafir de la el, dar doar palma mea era sarutată tandru.
M-am ridicat pentru ultima oară de pe scaun în acea sală şi mi-am dat seama că el era acolo; îi simţeam prezenţa vibrând pe marginea scenei.
Am zâmbit, mi-am lăsat capul în jos în semn de respect şi l-am aplaudat pentru ultima oară. Apoi doar paşii mei grăbiţi se mai auzeau în sala pustie.
Si tăcere s-a aşternut peste teatru.
Calipso
Regrete eterne
O să sune sumbru, dar știi cum se spune: morții cu morții, vii cu vii.