Credeam că nu te urăsc.

Fata cu şuviţele spulberate de vânt nu mai există.
În locul ei ia naştere o creatură un suflet peste care uşor uşor domneşte întunericul. De ce abia acum? De ce nu atunci? Avea nevoie de un motiv să ia o decizie care să o schimbe, să o facă să privească în oglindă şi să vadă cât de străini îi sunt acei ochi verzi care erau cândva ai ei. Motivul îl găsise de mult timp, doar că nu avea un impuls care să o facă să acţioneze, să-şi ducă planul la bun sfârşit.
Acum însă era gata. Zâmbetul îi dispăruse de pe faţă şi cu toate astea continua să se uite la necunoscuta care încă îi apărea în oglindă. Găsi în geanta ei roşie dermatograful nou cumpărat şi îşi contură ochii strident cu negru. Simţea înţepăturile lacrimilor, dar nu-i păsa că urma să plângă. Continua să-şi acopere genele cu rimel negru.

De ce m-am schimbat? Din cauza ta. Oare chiar ţi-a fost atât de greu să laşi deoparte atitudinea aia infectă, să mă priveşti în ochi şi să mă înţelegi măcar o dată? Sau măcar să încerci să înţelegi? E chiar atât de greu?
Am irosit un an degeaba. M-am chinuit să ating un scop care abia se ţinea agăţat de un fir de speranţă. Ai avut grijă să distrugi şi firul ăla. Te felicit.
Ştiu oricum că n-o să citeşti nici mort rândurile astea şi probabil nici nu te-ai simţi dacă le-ai citi. Încă nu regret faptul că te-am cunoscut. Atât ne-a mai rămas: ştiu cum te cheamă, ştii cum mă cheamă… doar pentru că ne-am cunoscut.

Mă simt naşpa din cauza ta. Te credeam un prieten bun, un sprijin, te credeam persoana care mă poate ajuta în orice situaţie doar ascultându-mă.
Dar te întreb..  Nu mai suntem nici măcar prieteni. Ai distrus tu şi asta.

Azi nu am chef. Nici mâine. Nici… nici.
Lecţia numărul 1: Nu transforma un necunoscut în cel mai bun prieten. Tu poate îl cunoşti puţin, dar el nu va vrea niciodată să te cunoască.