O femeie iubeşte des, dar de puţine ori până la capăt…
Îmi permit să generalizez.
Noi, femeile, suntem mai visătoare, şi câteodată deschidem ochii prea târziu. Aşteptăm prinţul chipeş călare pe calul alb, într-o armură strălucitoare, în căutarea prinţesei lui.
O femeie iubeşte întâi după cum îi arată cărţile pe care le citeşte, şi abia apoi cum îi arată primul ei iubit. Poate şi din cauza asta noi ne simţim atrase în general de ce visăm şi nu de realitate. Iubim cu acea emoţie cu care citim Frumoasa din pădurea adormită şi aşteptăm acelaşi final fericit. Căutăm prinţul printre toate chipurile şi hainele bărbăteşti care trec pe lângă noi pe stradă.
La un moment dat, sătulă de atâtea căutări, ia o pauză. E momentul în care orice bărbat curtat crede că femeia a înţeles, în sfârşit, refuzul. Când, de fapt, lucrurile stau altfel: ea nu se dă bătută, doar încearcă să cucerească de la distanţă, testează terenul, vede dacă măcar un simplu sentiment, o simplă privire aruncată către el, se şi întoarce către ea.
Când o femeie se îndrăgosteşte îşi aminteşte că ele şi bărbaţii iubesc diferit, ei iubind rar şi profund, ele des şi aproape niciodată controlându-şi cu atenţie sentimentele.
Când o femeie iubeşte cu adevărat, simte ceva pentru acel bărbat, ceva care nu a mai simţit în celelalte relaţii; atunci ştie că a găsit dragostea adevărată care vine o dată în viaţă. Atunci pune suflet, mult. Atunci ştie că tot ce face, tot ce simte, tot ce e în jurul ei are legătură directă sau indirectă cu el, ştie că toate gândurile şi planurile ei de viitor vor fi de acum făcute pentru doi în loc de unul. Deja nu se mai gândeşte doar la ea; deja se vede târâindu-l după ea în mall şi întrebându-l pe el care rochie îi vine mai bine şi dacă pantofii o fac să arate mai înaltă. Deja ştie că o să fie fericită chiar şi atunci când se vor certa, pentru că va trece totul repede şi după cearta ar părea amuzantă.
Când iubeşte, o femeie are curajul să îşi dea hainele jos, să se privească în oglindă şi să se vadă, în sfârşit, frumoasă, pentru că mai e cineva care să-i spună asta în fiecare zi. Când iubeşte, groaza intimităţii dispare; se simte sigură doar dacă ştie că cel de lângă ea ştie totul, toate mofturile şi toanele ei, la fel şi chestiile bune.
Ea vrea să fie fericită şi iubită, şi să simtă că povestea ei de dragoste e ruptă dintr-un basm. Cu acest basm dispar şi gesturile timide; frica de a-l atinge într-un anume fel dispare. Atunci ştie numărul de nasturi de la cămaşa lui şi ritmul perfect în care să-i deschidă. Pe el îl vrea cunoscătorul unor universuri pe care ea nu le-a putut atinge de una singură; atunci vrea ca el să o înveţe un milion de lucruri de care ea nu a auzit niciodată. Şi ea ştie că toate aceste lucruri, mărunte sau mari, vor fi perfecte fiindcă vor fi făcute doar alături de el.
Uneori noi, femeile, chiar iubim. Cu atâta dăruire şi pasiune încât ne întrebăm de unde avem atâta dragoste. Cu atâta patos încât nu mai ştim care suflet e al nostru şi care e al lui. Iubim cu atâta intensitate încât filmele de dragoste la care am plâns mereu sunt replici ieftine pe care nu le vom mai folosi niciodată. Atunci nu mai avem limite şi nu sunt lucruri de care să nu fim în stare să le facem, ştiind că în joc e fericirea noastră, fericirea de doi în unu’.
…Şi mai presus de toate, femeia face din iubire un alt fel de artă de-a trăi…
Eu iubesc rar. mult prea rar.
Nu-mi place sa fiu exceptie, dar asa e…
Atunci iubesti cu adevarat! :3 asta e cel mai important lucru