Auzeam doar un fosăit sinistru. Părea genul ăla de respirație din filmele horror. Am deschis ochii. Un tub de oxigen îmi zgâria nările. A trecut totul. Prima mea operație, care sper să fie și ultima.
Nu-mi amintesc prea multe. Am urcat pe picioarele mele pe masă. Nu știu cine m-a dat jos. M-am trezit la „Salonul de trezire”, așa anunța plăcuța de pe ușa de la terapie intensivă. 4 paturi. 4 apendici scoși. „Grădinița”, așa cum toți doctorii și asistenții spuneau trecând pe lângă ușa noastră.
Când m-am trezit iar, mi-am deschis ochii îndeajuns de mult încât să văd încercarea nereușită de branulă la incheietură. Îmi aminteam de înțepătură din sala de operație. În locul unui ac stătea o vânătaie și un punct umflat printre dungile roșii ale brățărilor care se pare că mi-au purtat noroc. Eram la branulă marcată cu un pansament pe care scria frumos 20.03. Data primei mele operații. Orice procedură chirurgicală e plină de riscuri, dar a mea pare să fi decurs fără nicio problemă.
Nu am mai apucat să număr. Doctorul anestezist îmi prezenta ecranul pe care inima-mi era monitorizată, apoi masca de oxigen, apoi…nimic.
E ciudat cum, într-un moment ca acesta, simți că viața nu-ți mai aparține. E a anestezistului, a doctorului chirurg, a unui Dumnezeu din venele tale anesteziate.
Tu rămâi doar cu corpul care este deschis, expus, curățat de rău. Pentru unii drumul se sfârșește acolo. Rămâi pe masa de operație, și ulterior un cearșaf îți acoperă și fața, iar ochii tuturor sunt pe ceas. Ceasul decesului.
Primele 24 de ore sunt critice pentru viața celui abia scos din sala de operație. Indiferent de natura intervenției, de timpul în care se desfășoară procedura, orele de după se scurg mult prea greu.
Te trezești amețit, vezi un halat alb punându-ți un calmant în perfuzie. Adormi înainte să iei 3 guri bune de aer. Nu știu cum trăiesc alți oameni experiența aceasta. Eu, în tot acest timp, în somnul meu încețoșat de medicamente, m-am gândit. Am fost pusă, din nou, în fața unor momente din viața mea, în fața unor decizii, în fața unor oameni. Am avut timp de meditat, de amintit, de cusut un fir de dor care deja s-a îngroșat, de parcă pereții salonului mă desprindeau de Terra. Lumea de afară, panica asistenților, ceilalți bolnavi din spital păreau atât de departe de Salonul de trezire de la etajul 6!
Totul a fost ca un vis mai complex. M-am văzut în diverse ipostaze cunoscute, și în câteva care nu-mi stârneau nici măcar în somn un deja vu.
Nu-mi amintesc prea multe. Am urcat pe picioarele mele pe masă. Nu știu cine m-a dat jos. M-am trezit la „Salonul de trezire”, așa anunța plăcuța de pe ușa de la terapie intensivă. 4 paturi. 4 apendici scoși. „Grădinița”, așa cum toți doctorii și asistenții spuneau trecând pe lângă ușa noastră.
Când m-am trezit iar, mi-am deschis ochii îndeajuns de mult încât să văd încercarea nereușită de branulă la incheietură. Îmi aminteam de înțepătură din sala de operație. În locul unui ac stătea o vânătaie și un punct umflat printre dungile roșii ale brățărilor care se pare că mi-au purtat noroc. Eram la branulă marcată cu un pansament pe care scria frumos 20.03. Data primei mele operații. Orice procedură chirurgicală e plină de riscuri, dar a mea pare să fi decurs fără nicio problemă.
Nu am mai apucat să număr. Doctorul anestezist îmi prezenta ecranul pe care inima-mi era monitorizată, apoi masca de oxigen, apoi…nimic.
E ciudat cum, într-un moment ca acesta, simți că viața nu-ți mai aparține. E a anestezistului, a doctorului chirurg, a unui Dumnezeu din venele tale anesteziate.
Tu rămâi doar cu corpul care este deschis, expus, curățat de rău. Pentru unii drumul se sfârșește acolo. Rămâi pe masa de operație, și ulterior un cearșaf îți acoperă și fața, iar ochii tuturor sunt pe ceas. Ceasul decesului.
Primele 24 de ore sunt critice pentru viața celui abia scos din sala de operație. Indiferent de natura intervenției, de timpul în care se desfășoară procedura, orele de după se scurg mult prea greu.
Te trezești amețit, vezi un halat alb punându-ți un calmant în perfuzie. Adormi înainte să iei 3 guri bune de aer. Nu știu cum trăiesc alți oameni experiența aceasta. Eu, în tot acest timp, în somnul meu încețoșat de medicamente, m-am gândit. Am fost pusă, din nou, în fața unor momente din viața mea, în fața unor decizii, în fața unor oameni. Am avut timp de meditat, de amintit, de cusut un fir de dor care deja s-a îngroșat, de parcă pereții salonului mă desprindeau de Terra. Lumea de afară, panica asistenților, ceilalți bolnavi din spital păreau atât de departe de Salonul de trezire de la etajul 6!
Totul a fost ca un vis mai complex. M-am văzut în diverse ipostaze cunoscute, și în câteva care nu-mi stârneau nici măcar în somn un deja vu.
După mai bine de 14 ore de somn am realizat cel mai bine că, într-o fracțiune de secundă, afirmația Operația reușită, pacientul mort poate deveni realitate.23:48. Agitație la reanimare. Un doctor consolând la telefon o familie care se izbise prea brusc, prea devreme, de această afirmație.
Nicio piatră nu se ridică după ce familia află că ai ieșit cu bine din operație și ești la terapie intensivă. Ci se înfige și mai bine în inimă, pentru ca la primirea veștii de trecere în cele veșnice, să zdrobească totul.
Nicio piatră nu se ridică după ce familia află că ai ieșit cu bine din operație și ești la terapie intensivă. Ci se înfige și mai bine în inimă, pentru ca la primirea veștii de trecere în cele veșnice, să zdrobească totul.
