Hai să vorbim onest…Uită-te şi tu în oglindă la tine şi spune-mi unde a fugit tot timpul; şi de ce a fugit cu visele tale. Gândeşte-te bine, pentru că ai ajuns în acel punct în care spui că ai atâtea idei şi atât de multe chestii de făcut încât, dacă e să le pui pe hârtie, se evaporă toate şi rămâi fără nimic; pentru că ştii şi tu cum te seacă de viaţă lipsa asta a nescrisului.
De cât timp nu te-ai mai privit direct în ochi, să vezi dacă nu cumva ei s-au schimbat? A, da, de când ai plâns ultima oară. Acest lucru s-a schimbat, nu ai mai plâns chiar de mult timp, dar cel mai bine, nu încerca să eviţi vreodată inevitabilul. Ştii că, în cazul tău, lacrimile stau oricând pregătite în colţul ochilor, gata să cadă mereu.
Gândeşte-te mereu la gheţar…încălzirea globală începe să-i dezgheţe, din ei picură încet încet calota şi se subţiază în fiecare zi. Dar eu, eu rămân neschimbată. Zilnic mii şi mii de picături îngheaţă şi mai multe straturi se aşază peste trupul meu, iar inima-mi rămâne acoperită de cele mai neşlefuite bucăţi de gheaţă. Bate cu putere înăuntrul ei, dar nu îndeajuns de tare încât să o zdrobească. Poate e mai bine aşa. De fapt, sigur e mai bine aşa, beautiful but cold, but cold enough.
Ţi-am mai spus povestea mea, ţi-am mai dat unele detalii, dar se pare că nu întotdeauna poţi sparge gheaţa cu privirea. Aş vrea să mă pictezi cândva. Să iei un penson îmbibat cu acrilice şi să trasezi dungile corpului meu, aşa, cum te taie pe tine capul. Să fie o pictură abstractă, ceva care să mă reprezinte; să crezi tu că mă reprezintă. Îmi doresc să mă găseşti plină de viaţă în întunericul minţii mele şi să mă înţelegi aşa cum sunt, nu aşa cum ţi-ai dori tu să fiu.
Uită-te la mine cu un ochi închis, cu limba prinsă între dinţi şi într-un cadru improvizat din degete, aşa cum face un artist cu modelele sale.
Priveşte-mă, analizează-mă şi artă-mă, aşa cum ştii tu cel mai bine.
