Se aprinde ecranul telefonului. E acolo, pe masă, dat pe cel mai silențios mod posibil. E o stare…din aia de ploaie de vară: sufocantă.
Da? mă gândesc totuși să răspund.
Mă auzi? Ești acolo?
Da, răspund din nou în șoaptă, de parcă aș vrea să nu trezesc pe cineva.
Nu dormi, știu că nu dormi, dar mi se pare că ai ceva…
Doar ți se pare, ai dreptate. Nu e nimic, poți să continui cu ce făceai.
Dau să închid. Mă strigi. Îmi strigi numele de parcă am trântit iarăși portiera.
Unde ești? te întreb, cu gândul că o să te distrag cumva.
Sunt la intrarea în club, dar aproape de tine. Așa mă simt.
Am lăsat pixul jos, am închis cartea și am așteptat sunetul. Nu a venit. Erai afară să-mi vorbești, nu să fumezi. M-am așezat în pat, iar în momentul în care capul meu a atins perna, din colțul ochiului a plecat o lacrimă, o lacrimă confuză.
Îmi lipsești, am șoptit din nou. M-am ghemuit pe o bucată de pat, de parcă se întâmpla ceva rău după recunoașterea dorului. Nu trebuia să mă auzi.
Mi-e dor de tine, mi-ai zis, dar știu că o să ne vedem curând și gândul ăsta…hmm, nu știu, îmi dă o stare de bine.
Zâmbesc, cu un oftat inofensiv.
Zâmbești acolo? mă întrebi calm, ușor amuzat.
Am simțit cum mi se oprește inima. Da, știu, de obicei, oamenilor normali le bate inima mai tare, dar eu nu am mai simțit-o. A fost direct, sincer și…profund.
Zâmbesc, îți zic. Și doar ți se pare că am ceva. Sunt bine și mă bucur că te-am auzit.
Perfect! Să rămâi bine, da? Fumez o țigară și intru. Te sărut. Să zâmbești.
Zâmbesc, mi-am spus, ți-am spus și mi-am liniștit sufletul, cu tine.
