Blog

Onco.

Îmi privesc buzele. Acum par mai vineții și parcă am stat vreo trei zile să mănânc doar lămâi. S-au strâns într-o linie subțire și s-au pecetluit cu tragicul gust al sfârșitului. 
Îmi simt buzele reci. Acum au pe ele gustul amar de moarte, moarte care începe să posede un trup cald.

***

Plouă. Pe puntea care leagă onco de boli infecțioase, papucii îmi scârțâie sinistru. Privesc oamenii ieșiți afară să fumeze: oameni terminați, sfârșiți de orice gram de speranță. 
Intru. Încep să număr saloanele, căutându-l pe cel în care trebuie să ajung. Privesc spre ușile albe cu dezgust, pentru că știu că în spatele lor, mai devreme sau mai târziu, își va găsi lăcaș moartea. 

Câteva dintre ele sunt deschise, așa că automat ochii îmi zboară spre paturile în care zac parcă figurine de ceară, așteptându-și cumplitul sfârșit. Holul nu e lung, dar nu mă grăbesc. Îmi acord tot timpul din lume să mă familiarizez cu peisajul, să privesc pereții de un galben pal, să inspir și să expir resturi de morfină și citostatice rămase prin aer.

Privesc în jos spre sacoșa cu presupusa mâncare; în ea se află probabil o ultimă dorință a ei. Două plicuri de 3 în 1, făcute cu apă, biscuiți și banane. Un fel de cremă care să o hrănească măcar pentru următoarele ore, căci glucoza nu îi mai este suficientă pentru trup. 

Ajung. Trag aer în piept și intru. Șocul a fost prea mare când am văzut conștiența de pe chipul ei. Niște ochi blânzi, obosiți de la atâta luptă cu nemiloasa boală, mă priveau de deasupra tubului de oxigen. Îmi amintesc perfect sunetul: un bolborosit ciudat și iritant, neliniștitor. A fost sunetul care m-a trezit din anestezie acum un an. Îmi amintesc perfect senzația: senzația că uiți să respiri, dar parcă bolboroseala aia nu îți trimite suficient aer, vrei să deschizi gura să inspiri, dar atunci te îneci. Un lucru prea riscant acum pentru ea.

O privesc direct în ochi. Îi spun că totul o să fie bine și că arată foarte bine. Îmi spune că nu mai poate și că nu mai vrea. Îmi arată vânătăile de câțiva centimetrii buni de pe piele. Îmi spune că nu mai are vene și că vrea doar să se termine totul. O întreb dacă vrea morfină, îmi spune că nu îi place, că îi face rău. O privesc. Mă privește. Îmi spune că o să dea Dumnezeu și o să am un viitor strălucit. Îmi spune că o să fiu un doctor bun și sclipitor. Îmi zâmbește și își cere scuze că vorbește în șoaptă. 
O întreb de CT și îmi spune că nu poate să îl facă. Îmi explică în șoaptă că nu poate să bea doi litrii de apă și că organismul e prea slăbit pentru substanța de contrast. Îmi repetă că nu mai poate. Îi spun să lupte, că poate, că e puternică. Mă privește în ochi și oftează. 

Aș mai sta dar simt cum ochii ei nu mai suportă lumina aprinsă. Îi spun că plec, dar că ne vedem curând. Îi repet să fie puternică. Îmi spune milioane de mulțumesc că am trecut ca să o văd și își cere iertare că e așa. Îi spun să nu o facă. Mă gândesc dacă să îi spun și eu să mă ierte. Pe mine așa m-a învățat mamaie: când un om suferă și e aproape de momentul marii treceri să-ți ceri iertare. Poate i-ai greșit, poate nu, dar să lași omul să se ducă dincolo cu sufletul împăcat. Ezit. Totuși nu o fac. Mă gândesc că mai are o speranță, una care e posibil totuși să o stoarcă de ultimele puteri, ori poate să o îmbărbăteze. Fără să mă gândesc mă aplec, o mângâi pe obraz și o sărut pe frunte. O las zâmbind și sting lumina când plec.

Denisa

Autoare. Vindecătoare prin cuvinte. Om

3 comentarii

  1. Nimeni nu ar trebui sa treaca prin asta. E ingrozitor.

  2. Da, așa e, dar cu toții suntem datori cu un sfârșit, mai devreme sau mai târziu.

  3. In meseria mea nu ar trebui sa ma implic emotional. Am evitat cat am putut. Cand a murit primul, am plans c o seara inainte. Stiam ca l am vazut pentru ultima oara. A 2a zi a trebuit sa fiu puternică pentru ceilalti, sa le alin durerea pierderii colegului, fratelui si sa mint ca ei nu vor trece prin asta.
    La urmatorii nu am mai avut niciun sentiment in afara de putere.
    Lucrez cu oameni bolnavi. Majoritatea cu Sida, care stau de 30 ani in centre de plasament.
    Am o fetita ( are 30, dar cu multe alte boli pe lângă, pare de 9 ani). O iubesc de mor. Si cand imi zice:
    – te iulec, mama , n am cum sa fiu de piatra.
    Si totusi.. va muri si ea. Posibil, foarte posibil sa cedez atunci.
    Te felicit pentru drumul ales si iti doresc sa reusesti sa fii de piatra ca sa poti rezista la tot ce cei intalni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *