1 octombrie – 30 noiembrie. Aceasta e perioada în care auzeam parcă un ticăit ciudat în mintea mea, care-mi spunea că mă apropii iar de dead-line-ul la o probă și nu am niciun cuvânt scris. Da, așa cum bine știți, este vorba despre competiția SuperBlog cu care am tot cochetat în ultimii ani.
Anul acesta o singură chestie s-a schimbat și anume faptul că am participat prima dată la Gală. De mult așteptam să cunosc oamenii cu care râd și mă revolt totodată pe grupul superbloggerilor, așteptam să îi cunosc pe Claudia și pe Albert, oamenii care stau în spatele acestei minunate provocări, care durează două luni de/în toamnă.
Voi începe cu Royalul, hotelul care a avut bunătatea să ne găzduiască, pe mine pentru prima oară, iar pe veteranii SuperBlog pentru a treia oară și care, de asemenea, ne-a oferit și o probă în competiție, care să ne stimuleze creativitatea și să ne aducă în rolul de organizatori de evenimente. Personalul hotelului foarte primitor, iar atmosfera de Gală și-a făcut simțită prezența chiar de la intrarea în Poiană.
Când am ajuns, am descoperit că cea care-mi este colegă de cameră și, de altfel, și de somn, este Dana, câștigătoarea trofeului SuperBlog 2017. Pe Dana am găsit-o relaxată și cu zâmbetul pe buze și mi-a dat senzația că ne știm de o viață (de SuperBlog) și ne revedem după câteva luni în care am stat departe una de cealaltă. Cea de-a doua colegă a fost Eni, o clujeancă tare de treabă, aproape la fel de debutantă ca și mine în rândul „ petrecerilor” SuperBlog ( Eni a participat și la Gala Spring la care eu nu am putut ajunge).
Claudiei îi spuneam că ne cunoaștem din 2013, ceea ce înseamnă că de atunci eu am intrat în această mare familie. Cum acea vorbă înțeleaptă din popor spune mai bine mai târziu decât niciodată, m-am trezit înconjurată de cinci mese pline de oameni pe care îi citesc de șase ani, oameni cu care m-am tachinat în online, dar cu care nu am reușit niciodată să mă întâlnesc. Nici măcar cu frații mei de regiune geografică, respectiv Andra și Costică.
În schimb, datorită lui Emil, cel mai colorat oltean în viață probabil, „m-am pozat” cu Andra, două buline negre alături de una colorată (cum bine se poate observa și în fotografie).
Emil mi-a mărturisit dinainte de gală că are ceva pentru mine. Mi-a mărturisit cum să-l găsesc, spunându-mi că-l recunosc după pălărie, deși-mi era puțin peste mână să nu o fac, căci emană o energie aparte. Și în afara faptului că mi-a dăruit o carte mișto, pe care abia aștept să o citesc, mi-o lăudat pi Feisbuc uăi și scrisul frumos de viitor medic, lăsat în agenda lui cu amintiri adunate de la ultimele ediții SuperBlog!
Ca să vă spun și un mic secret din culise, în fotografia cu noi doi și cartea, Emil a ținut să menționeze să i se vadă și papucii colorați în poză. Așa da! Feșăn de la pălărie și până la șireturi!
Despe mine pot spune faptul că am fost emoționată până peste cap. Nu mi-am pregătit niciun discurs de acasă, dar m-a inspirat Claudia din discursul ei. Iar pe măsură ce se apropia momentul în care trebuia să vorbesc eu, îi spuneam Danei că tremur și că mi se răcesc și mai tare palmele. Sincer vă spun, dacă nu o rugam să-mi filmeze discursul, nu țineam minte niciun cuvânt pe care l-am scos pe gură!
Deși n-am fost câștigătoarea a niciunui premiu în această ediție, m-am bucurat totuși de oamenii pe care am ajuns să îi cunosc, de simpaticii organizatori și de câțiva jurați care au vrut să și vorbească cu noi ( așa am aflat că Ovidiu Enache are un Harley, iar Bogdan mi-a pus o întrebare interesantă și m-a luat pe nepregătite, și anume tu de ce ai blog?). Totodată, când am făcut o poză împreună, Bogdan îmi spunea că se pozează cu viitoarea câștigătoare a trofeului SuperBlog, iar în fotografia care-mi stă dovadă, eu îl întrebam care dintre ediții să fie: Springul sau cel mare, din toamnă?!
La masă am stat între două trofee și anume trofeul Danei și cel al Georgianei. Nici pe pisica neagră nu o cunoșteam, dar mi-e tare dragă, nu numai pentru faptul că e o scumpă ea, ci și pentru că, la fel ca Emil, are o energie aparte. Am surprins-o concentrată, scriind în caietul lui Emil, de parcă scria pentru unul dintre articolele pentru cititorii ei. Am avut două dubluri la masă: două trofee și două Dane, iar cu Dana roșcată am altă poveste, și anume faptul că în ediția de primăvară am stat în coasta ei în clasament, iar acum și-a luat avânt în top 10 finaliști, probabil ca să scape de mine. :))
Deși n-am poze cu ei, i-am întâlnit aici și pe Cătălina și pe Andrei (pentru voi, pentru că sunteți tare dulci, am să las aici poza cu tortul, ca să fie și ceva dulce în articol) care mi-au pus și câteva întrebări în fața camerei, spunându-mi că dau bine pe cameră. Nici întrebările voastre nu mi le amintesc, căci eram prea euforică de la atâta petrecut (nu de la licorile lui Emil) dar aștept cu drag să văd ce a ieșit! Și mă bucur nespus că v-am cunoscut pe fiecare în parte!N-am apucat să trec pe la fiecare să facem cunoștință, dar de îndată ce s-au încins horele alături de Anca Chirvase și Formația Ciprian Dan, mi-am dat seama că înafară de scris, împărtășim cu toții și pasiunea distracției. Pot spune că nu m-am mai simțit de mult așa: recunoscătoare pentru propria mea muncă, dar și pentru a celor din jur, căci am fost cu toții frați de rugăciuni pentru inspirație – mai puțin Emil, căci el a fost primul aproape la toate probele-.
M-a motivat tare discursul Danei, desenul ei cu trofeul pe care acum îl poate ține și în mână. Practic puterea gândului i-a transformat visul în realitate. Și o felicit din toată inima, atât pe ea cât și pe câștigătoarele celelalte ale podiumului.
Vă las aici o poză și cu mine, de când îmi clănțăneau brecheții în gură de la emoții. Și vă mulțumesc tuturor în parte, pentru că m-ați primit în căminul SuperBlog, pentru că mă ambiționați să scriu, să-mi găsesc în voi frânturi de inspirație și, cel mai important, pentru faptul că mă faceți să zâmbesc! Sper ca măcar partea asta cu zâmbetul să fie reciprocă!
Vă iubesc și până la primăvară să lăsăm amintirile serii de 14 spre 15 decembrie să ne gâdile sinapsele!
Imi pare rau ca nu am interacționat mai mult, dar nu sunt sociabila in multime :))) poate ne vedem la o cafea candva ��
Nu l mai lauda atat pe Emil. E mare! Normal ca l vezi, nu energia lui te cheamă ��
Haha, m-ai facut sa rad! Oricand ne putem vedea, cu tot dragul <3
Eu stiam expresia OCHI DE VULTUR, nu OCHI DE VRABIE. Dar vad ca si vrabiile au privirea buna.
Trebuie, totusi, sa recunosc ca Andra e o exceptie: de obicei ma feresc de vrabii. Mi-e teama sa nu imi strica palaria cu cine stie ce … noroc 🙂