Deși nu am vrut să mă implic în niciun fel în subiectele de genul care acum persistă prin media, aleg totuși să fac un mic rezumat a ceea ce mi s-a întâmplat acum ceva ani, cred că mai exact la începutul lui 2013.
Îmi amintesc ca ieri ziua, abia venisem înapoi în oraș de la munte, după revelion. Era undeva pe la ora două după amiaza, eram într-o zonă relativ frecventată de oameni și mergeam spre salon ca să îmi fac întreținerea la unghii. În 2013 aveam 16 ani, eram în clasa a IX-a.
N-aveam de ce să-mi fac griji. Eram în orașul meu natal, liniștit, în Piatra Neamț. Aveam pe mine un paltonaș scurt, nu era foarte foarte cald afară, dar nici zăpadă multă nu era. Aveam, ca de obicei, geanta pe umărul drept, cu portofelul și cu tocul de la ochelari în ea. Asta pe lângă un gloss, un pachet de șervețele, chestii micuțe pe care le ții în geantă.
În portofel aveam ceva bani, pentru că manichiurista, o prietenă de familie, îi luase mamei niște produse înainte de Revelion și trebuia să-i duc banii. Plus câțiva bani ai mei, plus banii pentru manichiură, să zicem un total de vreo 500 și ceva de lei.
De când au apărut portofelele compartimentate, eu sunt obișnuită să îmi pun banii pe categorii. 50-100 într-un compartiment, ce-i sub 50, în altul. Mi-e mai ușor mie să-i am așa ordonați și să îi scot mai ușor din portofel la nevoie.
De aici se schimbă macazul. Mergeam liniștită spre salon. Aud pași în spatele meu. Mă dau ușor într-o parte, poate poate trece cineva pe lângă mine. Pe lângă pași aud un clefăit ordinar și mă hotărăsc să mă uit ușor în geamul unei mașini să văd cine e pe urmele mele. Un puști, poate ceva mai mic decât mine la vremea aceea, cu o pungă de chipsuri în mână.
Mă întorc brusc. Lipit de mine aproape, unu’ mai mic. Ăla mare acoperea doar pașii lu’ ăla micu’ și sinceră să fiu, îi ieșea. Am ajuns într-o mini-intersecție și i-am lăsat să treacă pe lângă mine. Eu mergeam tot înainte, ei au făcut dreapta. Atunci mi-am pus mâna pe geantă și am început să elimin în gând lucrurile de acolo: bun, pixul e, tocul e, șervețelele sunt și ele și portofelul…na de aici. Portofelul nu-i. Când m-am uitat la geantă ea deja era închisă pe jumătate!!! Probabil ăla a fost momentul în care eu m-am întors brusc și s-au speriat amândoi și au lăsat treaba neterminată.
Îmi amintesc următoarea fază în slow motion. Pentru că pur și simplu așa am simțit-o și pe pielea mea. M-am întors și eu spre dreapta după ei și am urlat – tot în slow motion – pooooortooofeeeeluuuul. Atunci s-au speriat amândoi. Eu nesănătoasă la cap, am început să alerg după ei, pe tocuri fiind, pe gheață. Repet, ora 14, nu o oră la care nu întâlnești pe nimeni pe stradă. În 2013 n-a acționat nimeni, iar eu urlam pe stradă, nu pe trotuar, ci pe mijlocul străzii, după doi puștani, să-mi dea portofelul înapoi.
S-au panicat când au văzut că eu am reacționat așa repede. Ăla mare a deschis portofelul și i-a dat banii mari celuilalt micuț, ăla a rupt-o la fugă, ăsta mare a aruncat portofelul pe jos și a început să fugă și el. Am luat portofelul de jos și atunci am simțit încă un val de adrenalină. Așa că am continuat. De la dă-mi portofelul am ajuns să urlu dă-mi banii înapoi. Și atunci mi-a aruncat banii pe jos ăla mic și a fugit mâncând pământul.
S-a oprit cel mare. Și-a scos mâna din punga de chipsuri și a început să îmi adune banii, mi i-a dat în mână și mi-a spus, cu nonșalanță, dar de ce țipi în halul ăsta? Tot eu eram vinovată că țipam în timp ce ei mă jefuiseră. Proastă io.
Îmi venea să îi dau un pumn în față, dar atunci m-am gândit că cine știe ce mai scoate din buzunare, vreun cuțit sau vreun spray paralizant și mă face om, acolo, în mijlocul drumului. Am făcut stânga împrejur, cu banii toți și cu portofelul intact în mână și am ajuns la salon, tremurând și plângând, pentru că nu pățisem asta niciodată.
Atunci, la aproape 16 ani, mi-am dat seama că nimeni n-o să acționeze vreodată pentru tine, indiferent dacă tu acționezi sau nu. Majoritatea nu au tupeu să se tragă de șireturi cu agresorul, indiferent de natura acestuia. Uitându-mă înapoi la acest eveniment, realizez că dacă mi s-ar întâmpla acum, mi-aș băga picioarele și în ei bani, în ele acte și în el portofel și aș vrea doar să fug departe și să ajung în siguranță acasă.
Pentru că pericolul nu e de acum pe străzi, ori în lume. E de mult timp, doar că e din ce în ce mai rău. Și acum lucrurile escaladează mult prea repede.
Aveți grijă de voi și de bunurile voastre, dar fără să ajungeți totuși paranoici. Nu tot ce stă în spatele vostru e un pericol, dar uneori merită să aruncați un ochi peste umăr.
Faza asta cu protofelul am făcut-o și niște vloggeri într-un „experiment social”. În sensul în care își lăsau portofelul și plecau. Să vadă cum reacționau oamenii, iar unii te șocau. Adică, oameni ca noi, nici după ce le spuneau că au fost filmați nu recunoșteau.
Unul a fost haios. Prima dată a negat, după ce i-au zis că au filmare a scoa spășit portofelul și a spus: „acum dacă m-ați filmat…” și le-a dat portofelul. Altfel, îți dai seama, ăștia nu-ți recunosc nici în față.
În autobuze, în București se fură des 😞. Am fost martoră la o chestie de genul, numai că eu chiar nu văzusem cine i-a luat telefonul fetei care tocmai coborâse. Iar când s-au închis ușile comentau niște femei: „băiatul ăla i-a zis că nu el, dar cum când era cu mâinile în buzunarul ei”. Deci mi s-au părut niște încuiate. De ce nu ai strigat la fată sau la ăla atunci dacă au văzut? 😞
Mdaaa…nu am speranta ca te mai ajuta cineva in tara asta :))
Eu nu am patit niciodata asta, cred ca am avut doar noroc. Imi tin portofelul si cheile in buzunarul drept de la pantaloni, iar telefonul in buzunarul stang… Sunt mai greu de jefuit asa, iar statura ma ajuta sa fiu ocolit de ciorditorii obisnuiti.
Nu stiu cum as reactiona intr-o astfel de situatii, ca de obicei sunt spontan. Poate daca estimez ca as avea sanse si ma prind repede, m-as duce sa imi recuperez bunurile… Altfel, mi-as vedea de treaba, poate i-as ruga sa imi dea inapoi buletinul si permisul…
Oricum, experientele de genul sunt mereu traumatizante. 🙁
Eu n-am loc doar in buzunare pentru toate prostiile pe care le car dupa mine :)) agenda unde mi-o pun?!
Te inteleg. Cu cat suntem mai tineri cu atat avem mai mult curaj. Am avut si eu cand mi-am recuperat telefonul furat la 15 ani.
Apoi prin 2010 am sunat la 112 sa le spun ca ma urmareste un grup de baieti si nu i-a interesat. Am dat detalii: locatie, incotro merg, cat mai am pana ajung. Cica sa-i sun mai tarziu, daca tot mi se pare ca sunt in pericol. Daca ei mi-au spus asa ceva, ce pretentii sa mai am de la oamenii din jur? 😁
Nimeni nu iti sare in ajutor, de teama…
Deși nu am pățit niciodată asa, am o prietena care a rămas fără geanta pe umăr intr-o situatie similara cu a ta. Ea nu avea bani , doar actele, telefonul il ținea în mână. Din pacate, astfel de situatii nu stiu daca pot fi prevenite.
Mie mi-ar si mult plea frica, cu siguranta as fugi acasa de spaima :)))) Mai bine intreaga decat sa patesc ceva!
Traim intr o lume nebuna si nu de azi, de ieri, acum se mediatizeaza mai mult in mediul online, dar inainte nu aveam cui sa i spunem si le experimentam doar noi si familia si aia era. Eu pot sa spun ca am trecut prin niste faze mai uratele, nu de tipul portofelului luat si fugit. Oricum ai fost foarte curajoasa si te felicit dar totodata sper sa nu mai treci ncd prin asa ceva.
Sunt sigură ca ai dreptate și acum ai fi reacționat altfel. La fel si eu, aș fi fugit.
Off, din pacate oamenii sunt tare indiferenti. Cred ca nici daca ti-ar da cineva in cap langa ei, tot nu s-ar baga. 🙁
Spre norocul meu, nu am patit niciodata asa ceva.
Cred ca si eu as fi reactionat la fel
Din pacate oamenii din jurul nostru sunt foarte rai… E bine sa ne ferim cat putem. 🙁
Pfuai…Din nefericire vad cum nimeni nu mai reactioneaza sa te ajute in astfel de situatii.
Ai facut ca o leoaica flamanda de i-ai facut copiii aia sa scape banii din mana 🙂