Toti ne vrem odata si odata copilaria inapoi. Cand suntem mici vrem sa crestem mari asa dintr-o data.
Cand suntem mari, chiar si la varsta adolescentei, incepem sa regretam ca am vrut sa ne maturizam asa repede, ca mai apoi, cand ajungem sa dam cu adevarat de greutatile vietii, sa dam toata vina chiar pe noi.
De ce ne chinuim sa facem asta? De ce vrem neaparat sa ajungem…nicaieri pana la urma, ca sa ne fie din ce in ce mai greu, intr-o lume cu totul si cu totul necunoscuta, dintr-un univers total paralel cu noi.
Chiar ne dorim asta? Chiar vrem sa ne umplem de griji si sa ne regretam mereu viata? Sa dam mereu vina pe noi pentru nimic? Pentru ca am fost pur si simplu fraieri, si am vrut sa traim mai repede intr-o prea mare pentru noi, intr-o lume care la o varsta frageda nu ne-ar fi dat decat necazuri si multe multe batai de cap.
Trebuie sa incetam sa mai vrem lucruri mari. Trebuie sa reusim sa ne acceptam soarta in prezent, sa ne putem ancora bine de el si sa ne uitam din cand in cand in trecut, la lucruri frumoase. Niciodata in viitor. Asta o sa ne faca sa regretam.
