Scrisoarea a II-a – E târziu.

e târziu și totuși eu îți scriu. Sunt somnoroasă, tristă și fericită în același timp. Mă bucur că mi-ai răspuns la prima scrisoare; răspunsul tău mi-a ridicat moralul.
Mi-ai pus o întrebare la care nici acum nu cred că am găsit răspunsul. Cred că acesta este și motivul pentru care scrisoarea mea vine după mult timp de la primirea răspunsului tău.
M-ai întrebat de ce nu fac nimic în legătură cu el, având în vedere că îl iubesc atât de mult… Adevărul e că mi-e frică. A trecut atât de mult timp, timp în care am pus cap la cap mai multe lucruri până mi-a ieșit un plan, plan pe care niciodată nu l-am aplicat. De ce mi-e frică? Mi-e frică de reacția lui și poate de consecințe. Au fost atâtea clipe în care aș fi putut face ceva, încât totul mi se pare pierdut.
Cred că am făcut doar greșeli în tot acest timp. Dar știi ce? Într-un fel mă bucură și mă ajută să fiu mai puternică. Am reușit să învăț din toate greșelile mele și să le regret în același timp. Acum cred că e prea târziu ca lucrurile să se mai schimbe între noi.
Cred că așa trebuie să fie mai bine, deși inima îmi spune ferm că nu e așa și că mă amăgesc degeaba. Până acum mi-am ocupat mintea doar cu amintirile frumoase ce s-au întipărit în gândurile mele. Până acum am fumat în fiecare secundă nicotina din zâmbetul lui minunat pe care îl primesc zilnic. Până acum mi-am creat o obsesie, o dependență sau cum vrei să numești această „sete” de a vorbi cu el. Cuvintele lui mă țin în viață.
Dragă M., e târziu și genele încep să moțăie. Ce ar trebui să fac? Dacă sentimentele sunt așa puternice, de ce mă doare în același timp? Dar cu orgoliul lui cum rămâne? De ce nu arată nimic, chiar dacă simte?
Dragă M… Ce noapte lungă și rece va mai fi…

A ta rătăcită,
Calipso.