Îmi trec degetele peste poza lor din bancă și mă întristez dintr-o dată. Oare l-am văzut vreodată râzând? Sau zâmbind? E mereu trist cu atitudinea aia nenorocită de băiat rău.
Și iată-mă aici, deschizând din nou un subiect pe care am zis de ceva timp că îl închid. Că îl șterg. Că îl uit. Dar nu se poate.
Mă doare sufletul să văd cum se minte singur că duce o viață normală și fericită cu atitudinea asta a lui. Îmi e frică; nu pentru mine, ci mai degrabă pentru el pentru că se lasă influențat și s-a schimbat mult. Mă ignoră, se poartă indiferent cu mine, dar asta nu contează. Nu mă interesează cum se comportă cu mine; îmi doresc să fie din nou el așa cum l-am cunoscut eu, așa cum a fost mereu, chiar dacă ar avea căutătura aia urâtă imprimată pe față.
Mă uit din nou la poză și simt înțepături de lacrimi în ochi. Copilul trist mă privește aparent pierdut din poză. Simt cum privirea lui pătrunde adânc în sufletul meu și sapă după amintiri. Sapă adânc doar ca să aibă de ce să se lege pentru a nu cădea în prăpastie.
L-am iubit mult pe copilul ăsta, știi? Și acum, când mă uit la poza lui simt cum mă cuprinde un sentiment de regret amestecat cu milă, o iubire distrusă de el, dar remediată de celălalt el.
Vreau să-l fac pe copilul ăsta să învețe să zâmbească, să învețe să iubească. Dar mi-e frică, și nu știu dacă voi reuși.
Hai la un zâmbet. Fac cinste.
"Take a smile. It's free."
De ar înțelege asta…
ooo ce te inteleg…. parca mi-ai citit gandurile… pacat ca persoanele "alea" nu le citesc, si si daca o fac nu inteleg… sau nu vor sa inteleaga…
Nu putem obliga o persoană să ne citească sau să ne înțeleagă gândurile. În schimb putem să-i facem doar să le asculte.
oare? a asculta cu adevarat pe cineva mi se pare mult mai greu decat a iubi… sau poate ma insel… oricum, chiar daca te asculta X,Y,Z si nu constientizeaza ce zici..e cam acelasi lucru.. parerea mea…