Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenți, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde-mineral ca otrava.
Picături de ceară roșie cădeau pe masă. Era o noapte rece și nefericită. La ce-ți trebuie fericire când vezi că-i abia început de octombrie și fulguiește afară? Mie îmi place, dar mă deprimă oamenii care alungă iarna chiar dinainte să vină. Era o seară în care singurătatea părea cel mai de preț prieten și nu-mi trebuia nimic mai mult. N-aveam chef de vorbit, de stat la povești. Îmi era de ajuns că liniștea mă surzea deja. Era ziua motanului și vroiam să petrecem împreună: pentru el un tortuleț din cărniță cu sos, cu 3 lumânărele roșii, pentru mine un diplomat și o indiană. Doar torsul liniștitor al motanului îmi descrețea fruntea și mă scotea dintre gânduri.
Mă gândeam la el. Îmi era oarecum dor, dar un dor care mă lăsa să-i trag o palmă dacă îl vedeam. Era un dor trecător, apărut pentru că eu îi permisesem să vină. Aveam nevoie de cuvinte de alint și doar el mi le putea da. Telefonul aștepta cuminte lângă mine, urmărindu-mă. Nu te uita așa la mine! Nu am de gând să-l sun. Nu are rost, nu trebuie, nu merită. Asta îmi spuneam mereu și știam că de foarte multe ori îmi călcam pe cuvinte și făceam tot ce mă taie capul. Mi-e dor pentru că n-am apucat să-i spun tot. Dacă l-aș avea acum aici… Eu am încercat să-ți spun: nu mă doborî doar pentru a demonstra că poți, nu mă trata cu dispreț înainte să-ți demonstrez că îl merit. Mereu aceleași cuvinte în gând, dar niciodată pe buze. Nu cu el…
Motanul m-a scos din transă cu un miorlăit morocănos, semn că îl deranja că îl ignoram. L-am luat în brațe și mi-am frecat ușor nasul de boticul lui știind că asta-i place să fac. S-a cuibărit în brațele mele, a căscat lung, apoi m-a privit fix în ochi.
Și ochii lui oglindeau ura și negura sufletului meu. În ei ardea o flacără mocnită a răzbunării, gata oricând să înceapă jocul. Erau niște ochi spălăciți, ca cerul acoperit de nouri aducători de ploaie. Erau niște ochi murdari, la fel ca jocul care era pe cale să înceapă.
Tu ma sperii pe mine :))
:))) de ce?
Incerc sa-mi imaginez lumea ca o scena. Nu zaresc nimic altceva decat tristete, negura si neliniste. Actorii joaca mereu o drama ce uzeaza substanta fiintei. Clipe de plumb, nefericiri risipite in sange, tacere, renuntare.
Oare de ce?
Prea multe tristeți venite într-o singură viață, prea puține gânduri pozitive și zâmbete pe chip
Unde e sahul ?
la rege
si spune-mi tu……de ce pentru un strop de nectar trebuie sa bem paharul cu otraava? de ce ca sa stim iubirea trebuie sa suferim? de ce transpiram sange ca sa-l vedem pe Dumnezeu? de ce de ce de ce???????????????de ce trebuie sa iti duc dorul in loc sa innot in asternuturile tale?!
Pentru ca avem de parcurs toti acesti pasi prin viata ca sa ajungem unde ne dorim
bucuroasa inainte merg
scriem povestea aia, sau……??:)))))
mersi
pup you