Blog

M.

Privesc liliacul înflorit. Stau pe jumătatea de bancă atinsă de soare și citesc din Alexandru Chermeleu. Fiecare cuvânt îmi trece întâi prin ochi, o fotografie de ansamblu a paginii, apoi pe buze, simțind cum fiecare cuvânt se atinge de papilele mele gustative, apoi pe piele, îmbrățișate de razele soarelui.
Las cartea deoparte și închid ochii. Încerc să memorez fiecare cuvânt, să-l înțeleg, să-l trăiesc. Simt cum mușchii mimicii se zbat ușor, undeva între un posibil zâmbet sau o față serioasă, întrebătoare. Deschid ochii. Acum, ghemotocul de blană triplat stătea în brațele mele. Își bagă ușor gheruțele în operația mea, să se fixeze mai bine. Îmi vine să o alung, dar mă gândesc la puiuții care stau în burtica ei, gata gata să vină pe lume. Îmi scot ghearele din ceea ce a rămas o amintire de apendic, și îmi continui meditarea. 
Soarele dispare de pe bancă; pielea mea începe să prindă aspectul îmbulinat, de găină. Vântul îmi zbârlește părul prins cu un clește prea mic. Îl dau jos, cu ochii tot închiși și las curentul să-mi învârtă părul și ochii și să-mi răstălmăcească mintea. 

Mă gândesc la mine. Mă gândesc la cum, de prea multe ori, am pus alte persoane înaintea mea; mă gândesc cum mi-am întipărit în minte amintirile frumoase cu oamenii nepotriviți și cum mi-am îngrădit standardele. Și așteptările. Și mintea. Și…inima.

Mă gândesc cum, poate de prea multe ori, am ales să privesc în ochi problemele altora, în loc să mă îmbrățișez strâns cu umbrele problemelor mele. 
Mintea-mi zboară spre acele momente în care am ales să nu fac nimic, din teamă ori din neștiință. De teama de ce vor spune alții despre mine. Acele momente în care am rămas cu telefonul în mână, cu screen-ul aprins, dar cu degetele paralizate pe butonul de „Trimitere”. De teamă. Acum, de regrete. Regrete că nu am trimis la timp, că nu am spus la timp, că nu am simțit la timp. Că nu am zâmbit la timp. Că nu m-am oprit la timp. Ori că nu m-am iubit la timp. 
Meditez asupra oportunităților lăsate să treacă pe lângă mine, brutal. Fiecare ratare a rupt o bucățică din mine și a lăsat în schimb un înlocuitor ciudat, un aliaj între regrete, resemnări și scuze plauzibile. Mă gândesc la cât de des am pus virgulă, formând fraze lungi, făr’ de predicat, în loc să folosesc propoziții scurte și să scriu simplu povestea vieții mele. Dar când s-a pomenit ca omul să se mulțumească cu ceva puțin și simplu?!
Deschid ochii. Buzele mi se mișcă într-un murmur aproape mut, dar care bâzâie consistent în labirintul osos al urechilor mele. Pe ele mi se așterne gustul amar al trecutului, trecut care încearcă, din nou, să pună stăpânire pe mine. 
Dar m-am gândit prea mult. Și așa mi-e cel mai bine. Fără urme, fără trecut, într-un prezent continuu, care lasă loc unui viitor grandios. 
Așa-mi stă cel mai bine. Întreagă. Cu mine.

Denisa

Câteva cuvinte despre această domniță nu sunt chiar ușor de înșirat pe o foaie goală...Denisa Maria a.k.a future Miss Doc e un mic uragan care, odată pornit, nu poate fi oprit până ce această „comandă” nu este dată chiar de ea. O cunosc de mulți ani ca să îmi permit creionarea unei imagini cât de cât fidele a ei.
Ambițioasă, cu o inimă de dimensiuni normale din punct de vedere anatomic, însă cu un suflet capabil să ofere adăpost și sfaturi multor oameni care au nevoie, Denisa va reuși mereu ceea ce își propune.
Long story short, dați-i Denisei câteva (multe...) perechi de tocuri, pixuri colorate, agende cu nemiluita și pisici, iar ea va cuceri inimile tuturor și culmile strălucitoare cu pasiune și multă muncă atent camuflată sub machiajul de 10! - Ștefana <3

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.