Ascult. Privesc cum apa dansează în spasme în timp ce curge în cadă. E târziu, e semi-întuneric aici. Ochii mi se închid, respirația mi se încetinește. Mă las ușor spre transparentul apei; îmi las capul pe spate și, dintr-o dată, îl simt mai greoi. Nu mai vreau să mă ridic, ori mai bine zis, nu pot. Ceva mă trage în jos, iar eu mă las purtată, închizând ochii. Aud sunetul de înfundat, când urechile mele ating jumătatea umplută a căzii. S-a făcut liniște dintr-o dată; acum am înțeles că asta îmi doream, de fapt, să ascult.
Aud înfundat, dar puternic, zgomotul I și zgomotul II, sincronul binecunoscut al deschiderii și închiderii valvelor inimii mele. Aici se aude, pentru că liniștea domnește. Aici se simte, de parcă prin artere și arteriole mi s-ar mișca ceva. Alunec încă puțin. Simt cum apa îmi cuprinde ușor fața, țin în continuare ochii închiși și îmi las chipul încruntat printre micile unde ale apei.
În secundele care trec parcă mult prea greu mă gândesc la oameni. La ființele care trăiesc alături de noi. La persoanele care reușesc să ne transforme complet starea. Mă gândesc la femei și la bărbați deopotrivă. Mă gândesc la cum reușim să creăm un echilibru și să egalăm balanța acestor două lumi., chiar dacă rar recunoaștem că există o egalitate între sexe.
Mă gândesc la noi doi, separați și totuși împreună, cu o legătură spirituală fabuloasă. Mă gândesc la cum ne dorim să ne arate viețile. Niciodată nu suntem mulțumiți de ele așa cum sunt, așa că ne imaginăm cum ar fi dacă…
Mi-aș dori să putem transforma ura în dragoste, tristețea în fericire, să fim proprii noștri super-eroi. Mi-aș dori să ne putem iubi pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce am putea fi într-un Univers paralel, dacă toate planetele s-ar alinia în favoarea noastră. Mi-aș dori să ne putem contopi inimile și mințile împreună, să formăm un logaritm neștiut al unei iubiri veșnice.
Aș dori să te privesc în ochi atunci când pierzi și să îți reamintesc că a fost doar o zi proastă, că totul merge mai departe, că totul va fi bine. Aș vrea să învățăm să avem încredere în noi, pentru ca mai apoi să putem avea și în ceilalți.
Și, în tot timpul ăsta, mă gândesc la cum ar arăta toată viața noastră într-o liniște perfectă, într-o liniște fără imagini, o liniște aproape tulburătoare. Și vrei să știi ce s-ar întâmpla? Nimic. Nu ne-am mai putea îmbrățișa, dar am putea să simțim profund căldura trupurilor noastre atunci când nu mai vor să se dezlipească unul de celălalt. Ne-am putea găsi în întuneric, iubind orbește, dar iubind profund. Nu ne-am mai putea vedea defectele, dar am ști cum să facem totul să pară perfect. Nu am mai sădi ură între noi, pentru că nu am mai avea de ce să ne urâm. Am ști să transformăm eșecurile în lecții de viață.
Am învăța să ne simțim, să ne apropiem unii de ceilalți și să ne iubim, indiferent de cum ar arăta totul într-o suprapunere de imagini.
Secundele au trecut prea repede. Aerul meu s-a diminuat, până am simțit că mă prăbușesc. Trag adânc aer în piept, dar plămânii îmi sunt invadați de apă. Panica mă cuprinde, deschid ochii, încerc să mă apuc cu mâinile de realitate, dar totul pare atât de instabil…
Mă ridic. Probabil iar am adormit în cadă, iar când adorm în apă, întrebarea cum ar fi dacă? prinde viață în mintea mea. O cuprinde. O prinde. O zbuciumă. Inspir adânc. Mă calmez. Închid ochii. Mă gândesc cum reușim să facem față realității. Dar e prea târziu să mai pun întrebări. E momentul să găsesc răspunsuri.
marți, 1:45
