Ştii momentele alea când te uiţi în jurul tău şi te gândeşti cum naiba ai reuşit să ajungi până în punctul ăla? Senzaţia e una formidabilă. Nu ştii exact dacă eşti confuz, trist, disperat, ori dacă te bucuri sau îţi este ruşine cu tine.
Am trecut prin toate senzaţiile şi trăirile posibile. M-am îndepărtat de singura portiţă care îmi oxigena şi relaxa creierul, scrisul, pentru că totul m-a învălmăşit şi lucrurile nu au luat întocmai o întorsură favorabilă mie. Mi-am făcut un alt blog în speranţa că voi lăsa tot răul aici, că totul va reîncepe roz şi frumos, inspiraţia va sta pe pereţi şi eu voi scrie în prostie.
M-am înşelat. M-am înşelat de prea multe ori, iar gândurile astea mă cam macină.
Am cedat. Am cedat de atâtea ori, încât stau şi mă întreb dacă nu cumva deja plec capul înainte să ştiu ce urmează. O fac doar aşa, pentru că m-am obişnuit că aşa e bine.
M-am dus la terapie pentru prima oară înainte să-mi pierd bunica. Stâlpul vieţii mele. Atunci am simţit că am o problemă, ori am acceptat că am o problemă şi că e din ce în ce mai greu de controlat.
M-am săturat să pierd oameni. M-am săturat şi îmi e frică de asta, iar faptul că am recunoscut-o, a fost ca o eliberare şi în acelaşi timp ca o lovitură care mi-a redeschis toate rănile trecutului.
M-am pierdut. M-am pierdut pe mine, mi-am pierdut raţiunea, încrederea.
M-am răzvrătit. Asupra oamenilor, asupra Divinităţii, asupra tuturor sfinţilor pe care i-am rugat să-mi ia ani din viaţă şi să-i dea bunicii. Să mai apuce încă puţin. Puţinul de care aveam eu nevoie.
Era într-o vineri când tata a venit să mă ia. Eram în plină presesiune şi aveam examen. M-a dus să mănânc în locul meu preferat, pe care trebuia să-l detest doar acum, pentru că a schimbat meniul şi nu pentru că mi-a adus numai veşti rele. Aşa terminat nu l-am văzut niciodată pe tata. Dar cred că deja ştiam că nu e bine deloc situaţia. Trebuia doar să-mi folosesc bucata aia de creier raţională, care mă va ajuta pe viitor în cariera de medic. Să-ţi spun ceva tragic? N-am găsit-o nicăieri. Am găsit frică, spaimă, durere, o senzaţie ciudată de abandon şi din păcate, am dat cu ochii şi cu capul de realitate. Apoi am dat cu ochii de femeia puternică, de femeia care şi în ultima clipă parcă spunea că ea nu mai vrea să ne fie o povară şi să ne chinuie. Femeia care şi-a dat sufletul pentru mine şi care a crezut cel mai mult. Bunica mea, căreia îi datorez totul. Femeia care, cu demnitate, cu o fineţe de nedescris şi mereu cu capul sus, a obţinut totul, fără să ceară de la viaţă absolut nimic, decât să fie sănătoasă.
14 ianuarie. 16:00. Nu ştiu să descriu în cuvinte durerea, nu ştiu să zic cât am îmbătrânit în câteva zile, ori cât am dormit, ori de câte ori am auzit aceleaşi întrebări: dar nu era bine? dar cum s-a întâmplat aşa ceva?
Nu, nu era bine. Mamaia mea se lupta ca Xena în interiorul ei şi povestea cu zâmbetul pe buze de boala pe care o are. Şi încuraja oamenii, oameni care o priveau cu milă, oameni care cu greu ne mai călcau pragul de teamă să nu o deranjeze, în timp ce ea tânjea după feţele oamenilor. Oameni care privesc cu teamă boala şi o înţeleg greşit.
Golul pe care-l simt n-o să plece niciodată. Ba mai mult, se măreşte pe zi ce trece. Şi oamenii uită, ori nu ştiu ce să-ţi spună, pentru că nu au trecut prin asta. Iar când ai cea mai mare nevoie de un sprijin, realizezi că nu-l mai găseşti acolo unde a fost o viaţă întreagă. O viaţă a ta, un pui de 21 de ani.
Oamenii au nevoie de oameni, să-i sprijine, să-i pună pe picioare, să-i mângâie când nu mai au niciun gram de speranţă şi care să încerce măcar să peticească golul rămas.
Nu ştiu dacă mai e cineva aici. Nu ştiu dacă mai citeşte cineva. Cred că la un moment dat roata se întoarce cu totul şi porneşti iar de la 0, singur, pe internet, scriind, în încercarea de a-ţi lăsa aici toată durerea şi suferinţa. Cândva ajuta. Acum…acum am doar nevoie să nu mai pierd oameni.
