In situatia asta sunt eu acum. Stau in pat, scriu si bocesc.
Pe ziua de azi s-au intamplat multe chestii stupide sau nu, ca de exemplu cum o baba mi-a dat foc la par cu o lumanare. Noroc ca un domn mi-a dat cateva palme sa-mi stinga incendiul din par. La cat de socata eram m-am apucat de plans. M-am linistit. Apoi am ajuns acasa si m-am uitat la un film, si iar m-am apucat de bocit. Si acum inca plang.
De ce nu pot pur si simplu sa fiu ca tipa din poza? Sa ma asez intinsa, sau turceste sau pur si simplu in fund in mijlocul strazii, sa urlu si sa ma linistesc? Dupa sa incep sa visez la o zi, la o saptamana sau chiar la o viata mai buna. De ce nu pot sa fac chestia asta? Pentru ca pur si simplu simt ca nu pot.
Incerc, dar nu prea stiu cat reusesc, sa-mi fac viata ca o poveste. Sa trec prin ea linistita si fericita. Dar sunt atatea lucruri pe care le doresc si care pur si simplu cred ca nu o sa le am! Si pot garanta chestia asta.
Destinul e scris deja, asa e. Dar il pot amana macar 3 saptamani sa spunem. 3 saptamani sa fiu nu neaparat impreuna, dragoste fortata nu se poate, dar mai apropiati decat niste prieteni.
Uneori am senzatia ca daca sper mai mult, din ce in ce mai mult, deja pot sa-mi iau adio de la acea dorinta. Pentru ca…asa simt eu. Ca ma apropii de implinirea scopului cand defapt ma departez din ce in ce mai tare…
Ce pot sa fac in situatia asta? Ce sa fac cand vreau sa para totul o poveste simpla cu final fericit?
…dragoste cu forta nu se poate…
…speranta nu ar trebui sa piara…exista totusi in marea asta de amar, nu?
Atunci ce pot sa fac? Cum pot sa nu mai sufar fara ca macar un lucru sa se fi intamplat?
