Nu inteleg de ce ma obosesc sa inventez niste scuze. Nu inteleg de ce mi-e frica sa accept realitatea: imi lipsesti. Sunt geloasa. Si…mor ca nu te mai am.
Nu stiu ce a fost in capul meu, daca a fost, si cand mai exact.
Nu stiu nimic. Stiu doar ca, ei bine, te iubesc in oarecare masura si acum, doar ca acum deja e prea tarziu sau poate degeaba.
Nu fac nimic. Ma gandesc la greseala, la trecut, incercand sa gasesc o metoda de a sterge acel ultim mesaj, de a-l face sa dispara si de a face lucrurile sa mearga inainte.
Da, a fost greseala mea. Da, imi asum vina. Da, mi-e frica sa nu se intoarca amintiri din trecut. Dar trebuie sa lupt totusi, nu?
Nu ti-am spus niciodata direct ca te iubesc. Nu am avut ocazia sau poate curajul. Dar e prea tarziu sa mai rezolv asta cumva. E prea tarziu sa ma asez in genunchi, sa cer iertare si un nou inceput.
Si totusi, pe cine mint?
Imi lipsesti…
Asta simt si eu..cand plec de langa el 🙁
Stiu sentimentul chiar foarte bine.
De ce ai plecat … ?
De proasta. Sau de frica de a nu se repeta o poveste din trecut care a inceput exact la fel.