Copil fiind, asteptam cu nerabdare Craciunul sau Pastele; asteptam sa-mi aduca Mos Craciun daruri multe, sa impodobesc bradul, sa cand colinde, si de Paste asteptam iepurasi de ciocolata.
Am ajuns la scoala. Deja colegii ma ironizau si radeau de mine pentru ca eu credeam in asa ceva. M-au ranit spunandu-mi ca nu exista Mosul. Ajunsa acasa am inceput sa plang. Cam de atunci am inceput sa ma izolez.
Am invatat sa spun mereu adevarul si sa pastrez secretele oamenilor, astfel castigand increderea lor. Am invatat asta exersand, fiind mintita si doborata. Am reusit sa o fac traind intr-o continua minciuna ce ma inconjura, ce era peste tot in jurul meu. Am crescut si m-am maturizat. Am plas si am ras cu o ultima lacrima in coltul ochilor. Am cazut de nenumarate ori si nu de fiecare data am reusit sa ma ridic. Pentru ca nu am avut un sprijin.
Faptele se uita; vorbele nu. Inca aud in minte ecoul rasetelor colegilor de gradinita. Inca ma simt marginalizata pentru ca eu chiar cred in Mos Craciun. Dar vezi tu, cu timpul accepti asta, zici ca ei dar faci ca tine. Accepti asta pentru ca incetezi sa vrei raspunsuri, pentru ca inveti sa nu mai pui intrebari.
Pentru ca faci „de ce”-ul sa para o obisnuinta nu o curiozitate. Pentru ca faci din interesant banalul.
Pentru ca adevarul doare.
aici ai dreptate ,adevarul chiar doare..dar e mai bun decat o minciuna frumoasa
Hmmm… Sa existe oare minciuni frumoase? Eu doar am auzit de ele; nu m-am intalnit cu vreouna.
Mosul exista..e un spirit,e o atitudine
E o atitudine… Ce frumos ai spus!!!