Stii, de multe ori am stat si m-am gandit la defectele mele. Poate unele pot fi ascunse, dar orgoliul si egoismul…vor exista mereu proeminente. Vezi tu, niciodata nu am incetat sa fiu orgolioasa. Oricat de mica si inocenta as parea, in adancul meu mocneste o rautate. Sunt o egoista; da, chiar sunt. Nu-mi place sa ma ascund si imi place sa fiu directa. Sa fie oare anturajul de vina? Sa fie oare societatea? Nu; nu la mine. M-am autoeducat sa fiu asa. Imi place unde am ajuns.
Am invatat sa fiu rea in anumite situatii si sunt pe buna dreptate. Vezi tu, urasc cand cineva incearca sa ma plagieze. Sa fiu luata ca model? Chiar ma bucur sa se intample asta. Dar pur si simplu nu suport cand cineva incearca sa fie ca mine, sa faca ce fac si eu. De ce sa-mi fac prieteni pentru a fi luati de altii? Pentru ce sa scriu pe blog, pentru ca cineva sa vina si sa-mi fure ideile? Pentru ce sa citesc niste carti pentru ca cineva sa faca acelasi lucru?
Stiu, stiu. Nu e normal. Muzica, cartile, filmele sunt a tuturor. Dar de ce sa se intample toate astea dupa ce eu citesc o anumita carte sau ascult o anumita muzica?
Egoism…ceva ce intra in compozitia mea. Cum este oxigenul in procent de 47 in compozitia chimica a Pamantului, asa e si egoismul la mine.
Asta sunt. Asta am fost. Asa voi ramane.
Si mie mi se intampla sa fac ceva si apoi toti sa faca la fel. E in firea lucrurilor. Oricum, dupa atatea mii de ani de civilizatie si cultura, e cam greu sa mai fii original/a… Iar egoismul e foarte bun. Te ajuta sa iti pastrezi identitatea intr-o lume plina de nimeni care copiaza alti nimeni celebri…
Da, asa e. 😉