Iad

Mă las purtată într-un Infern propriu, într-o mare de flăcări și suspine. Nu vreau să mor; încă nu am făcut tot ce aveam de gând să fac. Bine, poate sunt narcisistă când spun asta, dar simt că mai am de stat pe aici.
Îmi place viața, așa imperfectă cum e ea. Îmi place să stau în miez de noapte și să privesc stelele, sperând, zic eu, că și tu faci același lucru.
Mă gândesc mult la tine și asta doare al naibii de tare. Am spus de prea multe ori că timpul vindecă toate rănile, deși ale mele încă sunt deschise. Mai am nevoie de minute; de timp pe care să-l opresc când te văd, timp pe care să-l grăbesc când nu ești cu mine. La naiba, mi-e greu. Știi ce zic? Trăiesc într-un Iad când sunt cu tine, într-un Iad când ești departe. E greu cu iubirea nu?
Durere, tristețe, melancolie sunt cuvintele care îmi descriu cel mai bine existența.
Nu vreau să te pierd. Nu vreau să te am lângă mine. La dracu’, par nehotărâtă? Nu e deloc așa să știi. Doar că am acceptat faptul că dragoste cu forța nu se poate. Nu vreau să te am lângă mine atâta timp cât nici tu nu vrei asta.
Te iubesc. Te urăsc. Nici eu nu mai știu. Trăiesc într-un Iad disproporționat.
Trăiesc prin și cu tine.