Pare atât de greu să te ridici când ești singur… Te privești în oglinda de 2 pe 2 acum spartă și realizezi că pereții deși colorați sunt reci și respingători. Tu, el, ea, ei, toți par acum doar niște iluzii oarbe.
Încerci să te ridici de pe covorul prăfuit și privești în jur. Oare cât timp a trecut de când nu te-ai mai ridicat? Câte nopți și zile au trecut de când singura lumină pe care ai văzut-o a fost becul nenorocit din mijlocul tavanului.
Te ridici și găsești sub masa zgâriată un album cu fotografii, acum răvășit. Găsești fotografiile cu ei, oamenii dragi ție. Presiunea te omoară. Arunci din nou albumul și aproape se rupe când ajunge trântit de perete pentru a nu știu câta oară. Te duci și stingi lumina, în speranța că ceva se va schimba. Când o aprinzi vezi fețele tuturor zâmbind spre tine. Le zâmbești și tu, te așezi pe covor și începi să le povestești durerea prin care treci. Vezi totuși că zâmbetul de pe fețele lor nu dispare și atunci îți reîntâlnești chipul pierdut în oglinda spartă. Singurătatea te izbește puternic și în sfârșit te doboară.
Plângi și blestemi trecutul.
Plângi și blestemi amintirile.
Plângi și blestemi singurătatea.
Plângi și rămâi cu iluziile.
Calipso.
