Poveștile n-ar trebui să se sfârșească.

Mai știi când ne plimbam agale prin parcul cucerit de iarnă, printre băncile vopsite cu zăpadă și pe lângă fântâna înghețată? Mai știi ce conversații frumoase purtam despre noi, până când opiniile noastre erau total opuse și ne certam? Mai știi? Lasă-mă totuși să-ți împrospătez memoria.

22 decembrie 2008
– De ce nu ai putut ieși aseară? Te-am așteptat crezând că glumești, dar se pare că m-am înșelat.
– Ți-am spus că ne vedem astăzi, iubito, vrei să ne certăm?
– Nu, nu vreau. Vreau doar să faci și tu sacrificiile pe care le fac eu pentru tine.
După o pauză lungă în care se auzea doar gheața de sub picioarele noastre, m-a întrebat:
– Ce te-a atras la mine? Sau ce ți-a plăcut? Scuză-mă că schimb subiectul așa brusc.
– Ce întrebare e asta, dragule? De ce trebuie să o primesc tocmai acum? Te-am ales pentru că te-am simțit aproape de mine, trup și suflet. Nu e de ajuns?
– Ba da, ai dreptate.
– Vreau și eu un răspuns la întrebarea ta. Primesc?
– Ai potențial. Am văzut că ai potențial și cred că îl poți valorifica prin mine. Nu cred că e răspunsul pe care îl așteptai.
– Eu nu aștept răspunsuri niciodată, dar sunt fericită când le primesc.

Am mai stat în liniște și ne-am plimbat în timp ce câțiva copii aruncau cu bulgări de zăpadă prin aer.
– Mi-e dor de tine, am spus tristă și l-am strâns în brațe.
– Dar sunt aici, draga mea!
– Da, dar nu o să mai fii. Simt asta.
Ochii mei s-au umplut de lacrimi, iar el și-a lăsat capul în jos, vinovat.
– Poveștile n-ar trebui să se sfârșească, nu? De asta sunt povești.

” Ce iarnă lungă va mai fi… „

Calipso