Parfum mortal intră dimineață în camera mea. Trag aer în piept și parcă am tras prea mult: începe să mă doară. Realizez că e parfumul tău și încerc să nu mă mai gândesc la toate momentele în care mă cuibăream în brațele tale, ca un copil în brațele bunicului.
Mă doare inima și sufletul mi-e sfărâmat în mii de cioburi însângerate căzute pe asfaltul încins. Încerc din răsputeri să țip, să strig, să urlu după tine să te întorci, dar tot ce îmi iese este un suspin plin de durere care nu mai trece. Atât de repede să fi zburat totul din inima ta? De fapt, m-am întrebat mereu dacă ai avut vreodată inimă. Dacă ai avut, de ce ai lăsat gheața să o cuprindă și să o paralizeze? De ce ți-ai dat inima pe nimic, pentru că spuneai că nu ți-e de folos?
Ascultă-mă, te rog, iubitule, acum transformat într-un străin nomad. Mă doare sufletul în mine și îmi spune cât ești de sărac fără pic de sentimente, fără un gram de afecțiune care să-ți încălzească pieptul ferm.
Parcă m-am plictisit de viață. Și dacă stau să mă gândesc mai bine, chiar nu m-am plictisit de ea. Mă contrazic singură și neg adevărul. Mă doare viața, mă doare, mă distruge și m-apasă sentimentul de tristețe ce se lasă peste mine. Ai plecat și m-ai secat de energie, ai plecat și m-ai lăsat fără grai, fără suflet, fără viață.
Mă doare iarăși viața. Dar știi ce? Cred că merită. E singura răsplată pe care o primesc pentru iubirea falsă, rece, pe care ai avut bunătatea să mi-o oferi.
Mă doare iarăși viața când îi repet că vreau să uit de tine; când vreau să uit de noi.
Calipso
