Sinuciderea unei speranțe.

– De ce plângi iarăși? m-a întrebat cu o voce neutră.
– Plâng? Ți se pare doar. Nu plâng. Îmi curg ochii.
– Da. Îți curg ochii cu lacrimi. Cine e vinovatul?
– De ce mereu trebuie să existe un vinovat? Crezi că plâng pentru greșelile altora? Te înșeli. Plâng pentru mine.
Mi-am șters repede obrajii înfierbântați și l-am lăsat pe bancă. Nu a venit după mine; nici nu înțeleg de ce m-a mai durut. Știam că n-o s-o facă.
Acum? Cred că acum nu există. „Acum” a trecut și ține doar de tot ce a fost. „Acum” devine „atunci”. Fiecare secundă îmi amintește că trecutul este mereu azi, trecutul este acum. De asemenea trecutul a fost mâine, când azi devine ieri.
Cât de multe detalii! Cândva mă încurcam în detalii de parcă aș fi avut de rezolvat o problemă la matematică; reușeam să le dau de capăt. Dar acum? Probabil sunt prea plictisită de viață încât să mai pot gândi rațional când vine vorba de un detaliu.
Detaliile înseamnă speranțe; detaliile sunt lucrurile mărunte care înfrumusețează viața și visele. Detaliile au fost viața mea.
Au fost și atât. Încep să pierd șirul lucrurilor mărunte ca și când aș număra boabe de orez. De fapt, ce sunt detaliile și de ce contează?
Detaliile îmi aminteau de tine. Detaliile formează puntea care nu mă lasă să mă înec în marea de alcool a cuvintelor tale. Sunt vocea care mă face puternică, vocea care mă ajută să mă trezesc dintr-o moarte clinică. Detaliile sunt bătăile inimii mele.
Sunt? Nu. Iarăși nu gândesc. Au fost.
Inima mea s-a oprit când tu ai dispărut ca o tornadă din viața mea, lăsând în urmă pagube nemăsurabile. Ai venit, ai distrus, ai plecat.
Detalii? Nu mai există?
Speranța? Abia ce s-a aruncat de pe balcon.

Calipso.