Am căzut din nou.

Hei! E cineva acolo? Mă aude cineva? Mă ajută cineva?
Acestea sunt strigătele mele de disperare. Dar nu, nu e nimeni care să mă strige pe nume, să-mi întindă mâna și să mă scoată din întunericul în care am căzut.
Prieteni? Ce sunt ei, de fapt? Niște monstruleți mâncători de energie care vin să se hrănească, ca mai apoi să plece , lăsându-mă să lupt cu demonul din mine.
Cine sunt eu, de fapt? Eu? Sunt o simplă copilă ce a trecut prea repede prin procesul de maturizare, care a simțit gustul sărat al lacrimilor înainte de vreme. Asta sunt eu.
Dar ei? Unde sunt ei, cei care au promis că vor fi mereu lângă mine când voi avea nevoie de ei? Nu sunt… S-au evaporat cu toții după ce și-au închis telefoanele mobile, după ce mi-au întors spatele și după ce au trecut pe partea cealaltă a străzii de parcă nu m-ar cunoaște.
Ce vreau de fapt și de drept? Vreau doar liniște și fericire. Vreau să găsesc acel „prinț” rătăcit acum într-un codru prea des. Vreau să-l găsesc ca să putem scrie împreună o poveste. Vreau să-l găsesc pentru a putea zâmbi din nou și pentru a fi împlinită. Dar nu; acest lucru nu se va întampla prea curând pentru că până atunci trebuie să-mi revin și să găsesc ajutor.
De ce continui să mă mint singură. Nu pot găsi ajutor după ce toți mi-au întors spatele. Nu pot zâmbi când toți mi-au luat ultimul strop de fericire.

Și am căzut iar.
Hei, e cineva acolo? Mă ajută cineva?

Calipso