Sunt eu şi oftez când realizez că luna mai deja e aici. Am atâtea amintiri, atâtea secrete încât nici nu ştiu dacă trebuie sau nu să mă uit din nou prin ele. Amintirile trebuie să rămână doar amintiri; vreau să le arhivez, dar ele se tot deschid în faţa mea provocându-mi răni în suflet. Abia am cârpit sufletul meu anorexic şi el tot sângerează.
A început ploaia. Am strâns în jurul meu pătura şi m-am uitat în continuare pe geam după fulgere. Aud zgomotul tunetelor şi zâmbesc. Îmi amintesc cum, mică fiind, fugeam la bunicul meu şi îi spuneam că mi-e frică de tunete pentru că aveam senzaţia că mă fugăresc. Bunicul râdea de mine şi mă săruta pe frunte. Ce vremuri…
Mi-e dor de el. Nici nu ştiu dacă ar fi bine să-l sun, dacă să-i dau un mesaj…şi dacă îmi fac curaj oare îmi va răspunde? Încerc totuşi până la urmă. Trag aer în piept şi formez numărul.
Sună. Trrrrrrrr. Trrrrrrrr.
– Alo? se aude vocea lui de la capătul celălalt. Am avut o tentativă să-i închid, dar nu amm făcut-o. Alo? a mai spus o dată.
– Bună. Eu sunt. Deranjez?
– Ştiu că tu eşti. Să ştii că încă am numărul tău. Nu, nu deranjezi. S-a întâmplat ceva?
– Mnu… Vroiam să văd ce faci şi să-ţi aud vocea.
– Bine fac. Tu cum eşti?
– Obosită. Ascult ploaia.
– E totul în regulă?
– Da…când am spus asta am simţit că leşin. Era la fel de sec şi nepăsător ca în ultima vreme.
– Aha. Păi mai vrei să-mi spui ceva?
– Da. Mulţumesc că ai răspuns. O seară plăcută.
Mi-au fost tăiate aripile. Am lăsat telefonul pe birou şi am început să plâng. Stăteam pe un nor ce nu îmi aparţinea, doar speram că este al meu.
Fericirea? Nu este pe norişolul acesta.
Oare unde e norul meu? Unde e fericirea mea?
Calipso
O sa gasesti tu si norisorul norocos 🙂
Sper să dau de el în curând!