Într-un final totul pleacă. Nimic nu e făcut să stea pentru totdeauna în viaţa ta; până şi viaţa fuge de noi odată şi odată.
Viaţa asta nenorocită e ca un ascensor: te urcă şi te coboară, la fiecare etaj aşteptându-te noi persoane. Niciodată nu stă prea mult la un etaj: se deschid uşile, coboară cine vrea, urcă cine nu trebuie şi tot aşa. Niciodată nu se pot scrie poveşti între uşi…doar înăutru sau afară.
La mine a fost altfel: am fost în ascensor la momentul nepotrivit potrivit, cu persoanele nepo potrivite în jurul meu. A fost bine, mai ales când am dat cu capul de oglinda mare de pe peretele din dreapta în secunda în care ascensorul s-a blocat între etaje. Ce conta durerea? Am legat prietenii, am comunicat cu restul, ne-am jucat, am plâns, am zâmbit, ne-am îndrăgostit şi am scris poveşti împreună. Nici măcar nu strigasem după ajutor. Niciunul nu suferea de claustrofobie, aşa că am stat cuminţi -dar împreună- în lift.
A venit şi momentul cel mai dureros, care a sfâşiat cel puţin un suflet din ascensor. A mai coborât puţin şi uşile s-au deschis. Ochii mi s-au umplut de lacrimi când am văzut cum un prieten se întoarce spre mine şi spune Adio, coborând. Am vrut să strig, să îl opresc, poate chiar să cobor şi eu la etajul ăla. Dar nu puteam, pentru că aveam toată fericirea în ascensor, şi nu puteam să o las.
Orice s-ar întâmpla mai departe, oricât aş vrea să dau timpul înapoi până mă plictisesc… rămân doar amintirile. E de ajuns. Cu timpul n-o să-mi mai pese şi o să le uit.
Până atunci tot văd feţe noi când uşile ascensorului se deschid.
Vreau doar să urc iubind, nu să cobor.
Si eu ma simt ca in cuvintele de pe poza. Si chiar daca poate as gasi pe cineva cu care sa vorbesc, probabil cuvintele ar refuza sa iasa.
Depinde. Poti fi si la extrema cealalta, sa vorbesti, sa ai cu cine, dar in acelasi timp acea persoana sa nu te auda…
…)
🙂