E august iar…A mai trecut un an şi intru din nou în rutina de toamnă acuşi… Nu ştiu de ce dar simt o anumită satisfacţie când văd cum trec pe lângă mine anii, odată cu ei amintiri bune sau rele, oameni, buni sau răi şi ei, sentimente…Dar uite-mă aici, scriind şi finndu-ţi încă fidelă ţie. Ştii. sunt momente în care o parte din mine vrea să te renege, să te distrugă, să te lase să pieri în chinuri. Să te uite. Dar vine cealaltă parte, care de-al naibii câştigă mereu, care ţine strâns cu dinţii de tine şi care nu vrea să renunţe nici în ruptul capului. Pentru că te iubeşte. Am perioade în care vreau să uit toate momentele petrecute alături de tine, dar vin şi perioadele în care aş inmulţi orele, zilele, lunile petrecute alături de tine. Mă domini. Te las. Îmi place.
Sunt indecisă, ştiu. Cum poate un om să fie atât de indecis? Nu cred că poate, dar cine ştie, există mereu şi excepţii nu? Totuşi sunt hotărâtă. Ştiu că te iubesc necondiţionat şi nimic pe lume nu mi-ar putea lua dragostea pe care ţi-o port. Nimic. Şi când iubeşti cu aşa un foc vin şi întrebările Oare simte acelaşi lucru? Oare cât o să dureze? Ce mă fac eu când se termină totul?
Suntem proşti, noi, ca oameni, pentru că niciodată nu ştim să vedem în mod direct ce avem. Ştim să ne uităm doar spre sfârşit, chiar dacă nu am găsit încă începutul. Ştim să ne facem vise, dar nu ştim să le împlinim, ci doar să le transformăm în iluzii. Nu ştim până nu încercăm. Şi uneori nu încercăm doar pentru că spunem din prima că nu se poate. Nu există nu pot. Există nu vreau. Şi dacă noi nu vrem atunci cine să vrea pentru noi? N-ar trebui să fim nişte persoane vesele, optimiste? Nu aşa ar trebui să fie viaţa? Corect, aşa ar trebui…dar nu ai ce să faci când relizezi prea târziu că tu îţi faci viaţa să nu fie roz. E o greşeală a oamenilor. Greşeală care ne costă prea mult.
Vezi tu, când oamenii vorbesc şi acţionează fără să gândească, lucrurile se înrăutăţesc, chiar dacă par toate bune şi frumoase. Dar nu sunt. Şi vin alte întrebări. Cum pot oare oamenii să jongleze atât de uşor cu sentimentele şi cu stările de spirit? Te mai poţi numi om dacă faci asta? Chiar nu te temi că într-o bună zi ai să le scapi? Toţi jonglerii scapă obiecte până le iese numărul. Dar ţie nu ţi-e teamă că o să scapi şi o să distrugi sentimentele? O să le scapi. O să se spargă. N-o să realizezi pe moment ce ai făcut şi o să pleci. Dar cu timpul o să vii înapoi cu lacrimi în ochi şi capul plecat şi o să culegi cioburile. O să realizezi că într-o clipă de neatenţie ai ruinat totul: sentimente, vise, aspiraţii…suflete. O să culegi cioburile şi o să te tai.
O să mergi pe stradă cu mâinile în buzunare, ascunse de ochii oamenilor, şi vei plânge în sinea ta ştiind că rănile din palme sunt visele cuiva. Vise ce tu i le-ai luat. O să regreţi şi o să te doară.
Cu timpul rănile o să-ţi trecă şi vor rămâne doar nişte cicatrici mici şi roz. Vei şti că acelea au fost semne de bună purtare. Vei da uitării incidentul. Aşa fac oamenii; aruncă amintiri în cel mai îndepărtat colţişor al minţii. Dar în cele mai frumoase momente ale vieţii tale îţi vei duce mâna în dreptul inimi şi vei simţi o arsură. Acela va fi ultimul şi veşnicul semn de bună purtare rămas.
Nu-l vei uita niciodată.
Denise, cu riscul de a ma repeta, postarile tale sunt absolut minunate…fiecare cuvant de al tau exprima profunzime,tandrete…
Ai reusit si data aceasta sa ma emotionezi,pana la un strop de lacrima…
Iti multumesc !
Eu iti multumesc! Esti aici si citesti si imi aduci un zambet pe buze mereu!
Cu mult drag!
Pupici.
Cu cata maturitate ai vorbit!
Multumesc, Bianca!:)
Imi place ceea ce scrii tu iar titlul a fost un mister descoperit in postare si asta mi-a placut
Multumesc!