Încerc cumva să-mi ocup mintea cu orice, şi mâinile asemenea. Mi-e dor să te mângâi pe gât în timp ce tu, ca nesimţitu, te joci. Dar ce conta? Erai lângă mine.
Mai trece o secundă, se mai scurge un ceas, nimic. Aştept…dar nu ştiu ce aştept. Mi-e dor, dar nu mi-e de fapt. Sau poate…nu ştiu. Sunt dată peste cap.
Se face seară şi simt cum fierb. Nu mai rămân în casă singură, ca să nu m-apuc de bocit ca o tâmpiţică. Aş plânge fără să ştiu de ce. Mai bine nu. Mă îmbrac repede; n-am chef de cine ştie ce haine sofisticate. Trag repede pe mine o pereche de blugi şi un tricou, cel mai decoltat din dulap. Mi se pare că nu am timp să mă machiez, dar parcă nu m-aş încărca nici măcar cu un gram de rimel. Nu azi. N-am starea. Ies din casă pe la 9. Oraşul zumzăie, iar eu, ca o tristă, merg pe unde mă poartă corpul. Nu sunt deloc în apele mele şi habar n-am unde am de gând să ajung. Oriunde mă uit în jurul meu văd oamenii ţinându-se de mână, sărutându-se, sau chiar mirese şi voaluri intrând şi ieşind din restaurante. Vomit de la atâta iubire. Nah, fiecare cum poate. Eu m-am lăsat pentru moment de sportul ăsta. Trec prin faţă pe la el şi mă opresc involuntar. Oare să urc? O fi acasă? Mi-ar deschide? Alung repede gândul şi cu greu îmi fac picioarele să se mişte din nou. Tânjesc. Dar trebuie să-mi treacă.
Mă plimb prin parc. Văd copii alergând în jurul meu şi zâmbesc. Dau să mă aşez pe o bancă dar realizez că mă apucă plânsul. Nu pot să stau într-un loc, aşa că îmi întorc toată atenţia către copii. Mici, veseli, fără vreo urmă de regret, fără vreo cută pe frunte. Aşa eram şi eu nu? Mă uit la ceas. E trecut de 10 şi copiii pleacă la nani de mânuţă cu părinţii lor. Plec şi eu, dar nu mai vreau să merg singură. Îl sun. Vreau Sper să nu răspundă.
– Da? aud vocea lui morocănoasă, semn că l-am întrerupt dintr-un joc stupid. Iar.
– Deranjez? Sau încă nu vorbeşti cu mine? Serios? Chiar mai am vlagă să fiu tare în gură?
– Mmmmnu… Spune ce doreşti.
– Să vorbim. Crezi că se poate?
– Mai avem ce să vorbim?
– Eu nu mai am. Eu am spus tot ce aveam de spus. Aştept să mai spui tu ceva. Ca de exemplu, de ce nu ai plecat mai repede? De ce ai acceptat să o luăm de la capăt? De ce ai revenit? De ce nu m-ai lăsat în pace dacă ştiai că nu…Îmi dau lacrimile. Las propoziţia neterminată doar ca să nu plâng. Ştiu că înţelege ce vreau să spun.
– Ăăăăă, uite, eu mă joc. Deci…
– Niciun deci. Ştiu scuza. Nu te las în pace până nu-mi dai nişte răspunsuri. Măcar atât merit şi eu, nu?
– Denisa, e târziu. Nu vezi? S-a făcut noapte. Hai, du-te la culcare.
Mă uit la ecran. *** Call Ended ***
Îmi spui că.i noapte doar ca să scapi de responsabilităţi. O poţi numi responsabilitate. Am nevoie de răspunsuri ca să nu mă mai învinovăţesc.
Mi-a spus că-i noapte…
Mă aşez pe scări în faţa blocului. Simt că mă sufoc deşi vântul adie încet. Fulgeră, şi ploaia începe. Mă simt goală…şi expusă. Îmi înfăşor braţele în jurul meu, protejându-mă…
citit..tot..cu tine urc ,cobor,in lift,pe scari,pe..in fata..peste tot..) e bine..evoluezi )
Mersi:D
Ascult.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Ok. Am inteles. O sa incerc sa nu mai plang. Dar cateodata ajung la limita puterilor
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Mersi:) cdr…?
Chiar l-ai sunat?
Nu…n-o s-o fac. Vreau sa-l sun pe b…vteau sa-l vad