Blog

Necunoscutul meu.

Simţeam că se uită la mine. Ochii lui căprui mă examinau de sus până jos. Mă uitam cu coada ochiului la el să văd dacă se mai holbează. O făcea în continuare. Am întors capul spre el, privirea mea urmărindu-i acum ochii. Nimic. Nici măcar un mic semn că s-ar fi jenat. Îşi continua treaba: mă privea. Mi-am întors privirea. Era prea jenant.
– De ce ţi-e frică? aud vocea lui caldă, puţin răguşită.
– Poftim? întreb eu, năucită fiind de întrebarea lui.
– Ţi-e frică. Nu pot să-mi dau seama de ce sau de cine. Dar nu laşi asta să te doboare totuşi. E destul de interesant. Dar ţi-e frică. Uite, mă laşi să-ţi explic? Mâinile tale…nu stau nici măcar o secundă. Acum sunt pe bancă, acum sunt pe picior, acum ai degetele împreunate. Semn de stres. Frica aduce stres odată cu ea. Doar dacă…M-am băgat în ceva prea personal?
Eram uimită, fascinată. De unde ştia acest necunoscut tot ce simt eu?
– Contiuă, te rog, îi spun discret şi schiţez un zâmbet. Vine şi se aşează lângă mine. Ridic privirea şi îl las să mă „citească”.
Hmmm, ochii tăi sunt plini de lacrimi nevărsate. De ce nu le dai frâu liber să curgă? De ce nu le laşi?
– Nu…nu mai pot. De la o vreme nu mai pot să plâng. Şi e un lucru insuportabil.
Înţeleg… Ştii, e ciudat. De obicei voi fetele plângeţi după despărţiri, suferiţi, şi desigur, te rog să mă ierţi acum, faceţi pe victimele. Dar tu…tu nu eşti aşa, şi te admir pentru asta. Uită-te la tine: ai ochii plini de lacrimi, obrajii însetaţi după apa ochilor tăi, zâmbetul pe buze, capul sus şi privirea înainte. E o atitudine interesantă. Nu laşi nimic să treacă dincolo de ce le araţi oamenilor. 
Zâmbesc. Îmi place ce zice. Necunoscutul ăsta a reuşit să vadă şi dincolo de mine. E drăguţ. Mă linişteşte sentimentul acesta, că cineva vine brusc în viaţa mea şi îmi spune tot ce am pe suflet. Mă simt mai uşoară.

– Am învăţat de la cei mai buni, îi răspund. Mulţumesc.
S-a ridicat de pe bancă şi a făcut câţiva paşi. S-a oprit şi s-a întors către mine:
Vezi ce faci cu lacrimile alea. Fă-le să curgă cumva. Te vei linişti. Ai grijă de tine, domniţă. 
– Hei, unde pleci? Stai. Nu poţi pleca aşa. Nici măcar nu ştiu cine eşti. Dacă voi mai avea nevoie de tine? Unde te voi găsi?
– Nu-ţi face griji, voi fi mereu prin preajmă. Voi fi uşor de găsit. Doar ai grijă de tine, bine?
Îmi zâmbeşte scurt şi pleacă. Cât de ciudat…Ce o să fac acum? Am rămas cu atâtea întrebări în minte…Cineva care nu mă cunoaşte ştie ce simt. În sfârşit. Necunoscutul meu se îndepărtează fără să mai arunce o privire spre mine. L-am văzut pentru prima oară, dar simt că-l ştiu de o viaţă.
Şi…am încredere.

Denisa

Autoare. Vindecătoare prin cuvinte. Om

3 comentarii

  1. "Domnita" 😀 cineva imi zice si mie asa.

  2. Uuuu. Frumooos

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *