Simţeam că se uită la mine. Ochii lui căprui mă examinau de sus până jos. Mă uitam cu coada ochiului la el să văd dacă se mai holbează. O făcea în continuare. Am întors capul spre el, privirea mea urmărindu-i acum ochii. Nimic. Nici măcar un mic semn că s-ar fi jenat. Îşi continua treaba: mă privea. Mi-am întors privirea. Era prea jenant.
– De ce ţi-e frică? aud vocea lui caldă, puţin răguşită.
– Poftim? întreb eu, năucită fiind de întrebarea lui.
– Ţi-e frică. Nu pot să-mi dau seama de ce sau de cine. Dar nu laşi asta să te doboare totuşi. E destul de interesant. Dar ţi-e frică. Uite, mă laşi să-ţi explic? Mâinile tale…nu stau nici măcar o secundă. Acum sunt pe bancă, acum sunt pe picior, acum ai degetele împreunate. Semn de stres. Frica aduce stres odată cu ea. Doar dacă…M-am băgat în ceva prea personal?
Eram uimită, fascinată. De unde ştia acest necunoscut tot ce simt eu?
– Contiuă, te rog, îi spun discret şi schiţez un zâmbet. Vine şi se aşează lângă mine. Ridic privirea şi îl las să mă „citească”.
– Hmmm, ochii tăi sunt plini de lacrimi nevărsate. De ce nu le dai frâu liber să curgă? De ce nu le laşi?
– Nu…nu mai pot. De la o vreme nu mai pot să plâng. Şi e un lucru insuportabil.
– Înţeleg… Ştii, e ciudat. De obicei voi fetele plângeţi după despărţiri, suferiţi, şi desigur, te rog să mă ierţi acum, faceţi pe victimele. Dar tu…tu nu eşti aşa, şi te admir pentru asta. Uită-te la tine: ai ochii plini de lacrimi, obrajii însetaţi după apa ochilor tăi, zâmbetul pe buze, capul sus şi privirea înainte. E o atitudine interesantă. Nu laşi nimic să treacă dincolo de ce le araţi oamenilor.
Zâmbesc. Îmi place ce zice. Necunoscutul ăsta a reuşit să vadă şi dincolo de mine. E drăguţ. Mă linişteşte sentimentul acesta, că cineva vine brusc în viaţa mea şi îmi spune tot ce am pe suflet. Mă simt mai uşoară.
– Am învăţat de la cei mai buni, îi răspund. Mulţumesc.
S-a ridicat de pe bancă şi a făcut câţiva paşi. S-a oprit şi s-a întors către mine:
– Vezi ce faci cu lacrimile alea. Fă-le să curgă cumva. Te vei linişti. Ai grijă de tine, domniţă.
– Hei, unde pleci? Stai. Nu poţi pleca aşa. Nici măcar nu ştiu cine eşti. Dacă voi mai avea nevoie de tine? Unde te voi găsi?
– Nu-ţi face griji, voi fi mereu prin preajmă. Voi fi uşor de găsit. Doar ai grijă de tine, bine?
Îmi zâmbeşte scurt şi pleacă. Cât de ciudat…Ce o să fac acum? Am rămas cu atâtea întrebări în minte…Cineva care nu mă cunoaşte ştie ce simt. În sfârşit. Necunoscutul meu se îndepărtează fără să mai arunce o privire spre mine. L-am văzut pentru prima oară, dar simt că-l ştiu de o viaţă.
Şi…am încredere.
da…:)
"Domnita" 😀 cineva imi zice si mie asa.
Uuuu. Frumooos