Chiar dacă nu am plecat încă, mă voi întoarce.
Uşor-uşor mă retrag iar în lumea mea de vis. Când stai prea mult în realitate începi să te prinzi de ea, începi să nu te mai împotriveşti şi rămâi acolo. Te prinde. Într-o lume plină de ură, acolo unde şi cei mai minunaţi ochi de culoarea caramelului îţi par reci. Oriunde te-ai uita nu vezi nici măcar un strop de culoare.
Totul doar alb şi negru.
Şi atunci simţi cum te cuprind aripile unui înger şi te salvează. Te trag în sus spre cer şi te ridică din marea nebunie care se îndreaptă către haos. Începi să pluteşti. Nimic nu mai contează înafară de chipul angelic care te priveşte, care te protejează şi care e acolo pentru tine.
Iubeşti. Când iubeşti, totul se schimbă. Priveşti lumea cu alţi ochi, zâmbeşti mai mult, ai încă un motiv să trăieşti, sau poate singurul. Când iubeşti, ochii tăi văd doar ochii lui, ochii tăi văd doar persoana lui. Ochii mei ard de iubire.
Şi inima…Inima deja nu mai e a mea. Nu mai bate pentru mine. Bate pentru el, de parcă ar avea ea controlul. Pompează sânge în organism ca să mă ţină în viaţă, bate pentru a putea trăi să-l iubesc. Pe el. Pentru el. Pentru totdeauna.
Cândva nu mai puteam spera la nimic mai bun. Nu mă puteam gândi că iubirea există şi pentru mine. Vedeam oameni fericiţi pe stradă, împreună, sau iubiri false, sau poveşti adevărate exact ca în cărţi. Era minunat să văd, dar nu puteam simţi. Plecam mereu din nicăieri spre nicăieri în căutare de iubire.
Acum, toată viziunea mea s-a schimbat. Nu doar că văd iubirea, ci o şi simt. Nu mai văd alte iubiri. O văd doar pe a mea. A mea…ce bine sună. Iubirea care m-a făcut să sper, m-a făcut puternică şi mi-a spus să lupt pentru ea; acea iubire care mi-a întins mâna de nicăieri şi care mi-a şoptit că-mi va fi mult mai bine.
Acea iubire care mă mângâie în fiecare secundă a vieţii mele. Acea iubire care-mi face inima nemuritoare.
Iubirea sinceră.
Iubirea mea.
Îmi place aici. Vreau să rămân mereu în lumea ta plină de iubire.
