Din nou cineva bate în geam. Ploaia, vechea mea prietenă…
E din nou aici, gata să mă liniștească cu cântecele ei silențioase, cu care mă adormea când eram mică.
Eram mică…cândva. De unde griji sau stres? De unde lacrimi pe obraji sau cute între sprâncene? Eram un copil abia, nu știam decât ce este fericirea.
Pic pic, din nou la geamul meu. Uite și luna, mă veghează. Mă mângâie pe creștet și îmi șterge lacrimile.
Lacrimi de dor…
Nu mai am chef să scriu. Aș deschide geamul și aș întinde mâna spre ploaia adevărată și rece, as sta cu gura deschisă spre cer ca un pui de rândunică.
Uite cum ploaia bate-n ferestre… Dă-i drumul la ușă, fetiță, și las-o să se încălzească.
