Parcă te arată altfel oglinda asta. Ai mai slăbit? Te-ai mai înălţat? Ce e schimbat la tine? De fapt, e ceva schimbat? O tunsoare nouă? Hm…na. Ai părul tot pân’ la fund. Dar ochii, ochii nu mai sunt ai tăi. Asta era! Asta e de la o vreme încoace. Ochii nu-ţi mai sunt trişti.
Credeam că nu o să scapi niciodată de vălul lăsat peste ochii-ţi verzi. Cine a zis că dragostea doare nu ştia că, de fapt, face minuni. Trăieşti într-o lume mult prea tristă, iar fericirea ta e prea puţină pentru a o împărţi lumii… Ei nu te cred. Ei nu vor să vadă dincolo de lucurile materiale.
Tu, copilă, trăieşti într-o lume în care Fergie zice că Big Girls don’t cry, iar Sia îi dă cu şutu’ şi o contrazice că ele cry şi cry a lot. Tu n-ai mai plâns de mult, oh, tu, plângăcioasă mică. Oamenii sunt atât de răi, provoacă atât de mult rău… Peste tot numai panarame şi don juani în căutare de ruinat vise.
Acum scrii, dar nu scrii tu cu toată inima. Nu era aşa înainte. Îţi era mai uşor să scrii cu inima-mbibată de durere şi nefericire. Venea totul mai simplu şi părea atât de clar.
Nu ştii cum să exprimi fericirea-n cuvinte. Eşti cam prostuţă tu aşa la explicaţii. Te bucuri, dar nu e de ajuns. Poţi mai mult, şi ştii asta. Carpe diemuieşti fiecare moment şi te bucuri de el. Şi sfârşitu’…totu’ e bine când se termină cu bine…tu nu-l aştepţi niciodată, nu-i aşa?
Copilă, capul sus. Mereu ai fost o luptătoare, iar sufletul tău are prea multe fortăreţe pentru a putea fi asediat vreodată de cine nu trebuie. Tu şi când eşti distrusă, călcată în picioare, te gândeşti că te vei ridica cântând My Immortal de la Evanescence. Eşti o furtună care alungă tornada. Eşti echilibrul perfect de yin şi yang. Tot ce e-n tine e bun, chiar dacă uneori condeiul se opreşte din scris. Căci creierul şi inima-ţi dictează fără oprire.
