Blog

E

Mă înțeapă ochii de la lacrimi. Aș plânge nori întregi, dar norul se transformă într-un nod în gât. Unul strâns, care nu mă lasă să-mi deschid glandele lacrimale. Și nasul mă gâdilă, dar nu de la vreo alergie, răceală ori un simplu strănut; tot de la plâns.
Știi cum se simte aerul când presiunea atmosferică e mult prea mare. Senzația aia de sufocare, de parcă o helancă de lanțuri invizibile ți-ar împodobi jugulara proeminentă. Senzația asta mă bântuie de câteva zile. 
Sunt pe drum. Îmi place să călătoresc, chiar dacă microbuzele nu sunt preferatele mele. Călătoresc înapoi spre casă, după un weekend liniștit, dar încărcat de niște tensiune. Dintr-o dată cele aproape 40 de grade au dispărut, făcând loc unei ploi torențiale, cu tunete, fulgere, și stropi imenși. Cerul plânge. Mă întreb ce o fi în sufletul lui de și-a adunat atâția nori negri care să-i plângă. 
Urmăresc picăturile de pe geam. Dacă te simți singur vreodată, gândește-te că până și picăturile de ploaie își găsesc perechea. Niciodată nu rămân singure. Când alunecă pe geam, se unesc la un moment dat cu o altă tovarășă de ploaie. Dar niciodată nu rămân singure.
Ridic din nou ochii spre cer. Alb și negru, într-o combinație zdrobitoare. Două nonculori care, pe cer, par să nu se amestece niciodată. Mă gândesc că poate, acolo departe unde se vede alb și senin, nu există durere. Sau poate că e ceva care nu atinge oamenii, pe când în partea de cer înnegrită durerea e ceva material aproape, palpabil, care coboară și pune stăpânire pe sufletele oamenilor.
Ascult în căști Hero, a lui Iglesias. Cucoana cu pălărie de lângă mine tresare din nou. Dacă ar ști, ar spune: întâi mă bubui cu Skrillex, acum mă faci să plâng de la băiatu’ ăsta. Prin mp3 îmi vin numai melodii triste, pe care odată puteam să plâng. Știi tu, playlist-ul ăla de melodii de boceală, pe care plângi și tu, și cerul odată cu tine. 
Găsesc pace în ploaie; pace și liniște și nervi și strigăte…și toate stările prin care un suflet de om trece. Văd ploaie, și verde, dar parcă ceva nu-mi dă undă verde să trăiesc. Mi se învârte privirea printre picăturile fugare de pe geam…oare așa se simte și ploaia când se lovește de pământ?

Prea brusc, prea repede, prea devreme….

Denisa

Câteva cuvinte despre această domniță nu sunt chiar ușor de înșirat pe o foaie goală...Denisa Maria a.k.a future Miss Doc e un mic uragan care, odată pornit, nu poate fi oprit până ce această „comandă” nu este dată chiar de ea. O cunosc de mulți ani ca să îmi permit creionarea unei imagini cât de cât fidele a ei.
Ambițioasă, cu o inimă de dimensiuni normale din punct de vedere anatomic, însă cu un suflet capabil să ofere adăpost și sfaturi multor oameni care au nevoie, Denisa va reuși mereu ceea ce își propune.
Long story short, dați-i Denisei câteva (multe...) perechi de tocuri, pixuri colorate, agende cu nemiluita și pisici, iar ea va cuceri inimile tuturor și culmile strălucitoare cu pasiune și multă muncă atent camuflată sub machiajul de 10! - Ștefana <3

4 comentarii

  1. Oare ce-ai patit? Mi-e dor de tine, sa stii 🙂

  2. Si mie mi-e dor de tine!

  3. 🙂 si eu vrreau sa mi fie dor

  4. O sa-ti fie 🙂 mie mi-e dor sa te citesc, chiar daca timpul nu prea-mi mai da voie sa hoinaresc pe bloguri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.