Gândul ăsta se înfiripă în creierul meu înainte să deschid ochii dimineață. Încă am o stare proastă. Toată noaptea am simțit că mă sufoc, și am udat perna în mai multe reprize.
Am dormit cu verigheta străbunicii pe deget. Când ea încă trăia, era alinarea mea când visam urât sau simțeam că lumea se întoarce împotriva mea. Acum sper doar să o visez noaptea, să-mi spună ce să fac când mă pierd.
E ciudat cum îmi doresc să vorbesc cu morții, doar ca să mai pot vedea pe cineva drag. Știi, ar trebui să o trag la răspundere pe străbunică’mea. Când eram mică și-i ziceam: „Ria, mata’ să nu mori niciodată.”, ea zâmbea, mă mângâia pe creștet și-mi promitea că e mereu lângă mine. Și uite că s-a dus, și nici în jurul meu nu mai e, și nici în vis nu mai vine. Cre’că pe lumea cealaltă e mișto rău.
Nu mai vreau să mă ridic din pat. Aici, între păturile mele, mă simt cel mai în siguranță. Am nervi tari și o răbdare de fier, suport răul foarte bine, dar, ca tot omu’, clachez uneori. Acum simt că nu mai am putere să mă ridic. Vreau doar să stau în camera mea micuță, cu pereții albaștri, să închid ochii și să mă simt liberă ca intre valurile mării. Alături de mine să am chestii micuțe, banale, care au un gram de intimitate pe care doar eu îl cunosc. Vreau cutia de scrisori lângă mine, să tot scriu și să tot citesc…
Scriu din nou… și scriu cu o ușurință impresionantă. E atât de ciudat cum inspirația cea mai bună vine atunci când fericirea nu mă mai îmbrățișează…
Si strabunica mea s-a stins saptamana asta iar eu nici macar nu am fost acolo astazi pentru ultimul drum.
🙁 Condoliantee >:D< i'm here for you