Hani,
a trecut atâta vreme de când fluturii şi-au început hibernarea, şi e atât de linişte, că liniştea pare un paradox fără bătăi de aripi fluturânde.
Hani,
priveşte printre norii negri, şi întreabă soarele de ce nu mai are putere să ne încălzească. dacă se schimbă doar hainele copacilor, de ce el nu mai străluceşte cum trebuie?
Hani,
ia-mi trupul în mâinile tale şi învârte-l în ritm de dans, pe o bucată de suflet. Lasă-l să se rotească, să ameţească, exact ca într-un carusel dintr-o cursă mortală.
Honey,
te-ai gândit vreodată de ce ne propunem atât de mult să atingem viitorul înainte ca el să vrea atins? dacă nu e ceva atât de material pe cât ne imaginăm şi, ca printr-o eroare minuţioasă a Universului, îl atingem şi el dispare?
Honey,
crezi că la începuturi am supărat îngerii atât de tare încât, ca pedeapsă, ne-au vândut omenirii?
dar oare, Hani, de fiecare dată când mai cade o stea de pe cer, se mai întâlnesc doi oameni şi se îndrăgostesc? chiar crezi că dragostea străbate un infinit de stele şi galaxii, găuri negre şi nebuloase, doar ca doi oameni să se privească în ochi pentru prima oară?
spune-mi, Hani, când simţim că iubirea nu ne mai încape în inimă, unde ajunge? oare fiecare dragoste are bucata ei de infinit, cu un capăt spontan şi totuşi ireversibil, numit moarte?
dar oare, Honey…
