Ascultă. Te-ai ars de atâtea ori și totuși, uită-te aici. La un pas de a cădea, din nou, pe muchia greșită de cuțit.
Tălpile-ți sângerează, dar tu continui să înaintezi pe lama fină a vieții. Pășești, orbită parcă de experiențele trecutului, spre inevitabil.
Mâinile-ți transpiră, o transpirație rece care îți alertează toate simțurile că ceva rău se va întâmpla. Te oprești pentru o clipă. Vrei să închizi ochii, chiar dacă știi că vei ameți și vei cădea când îi vei deschide. Vrei doar un moment de tăcere.
Pleoapele îți acoperă greoaie ochii. Acum inspiri și inima ți se liniștește. Liniște. Singurul element de care ai nevoie e liniștea. Un corb se aude zburând deasupra capului tău. Simți curentul aripilor fluturânde și, pentru o secundă, simți nevoia să te apleci pentru a-ți ține echilibrul.
Inspiri și te gândești la filmul ăla, de niciodată nu îți amintești cum se cheamă, dar acum îți vine: The Walk. Te gândești la nebunul ăla care a pus o coardă între Turnurile Gemene și s-a mișcat pe ea. Te gândești că așa ești și tu acum, în orice moment te poți dezechilibra, poți cădea, dar te oprești din mers. Dintr-o dată ți-e bine, pentru că nu mai simți durerea. Ești undeva în mijlocul drumului, expusă, într-un punct mult prea riscant al vieții tale. Dar ți-e bine. Ți-e al naibii de bine.
Mereu ai crezut în Dumnezeu și mereu ți-ai spus că în momente de răscruce El va veni să te salveze. De data asta nu-L chemi. Știi că e pe acolo pe undeva, omniprezent, dar nu e aproape de tine. Nu-I simți vibrația. Îl lași. Nu-l strigi. E adrenalina ta, e provocarea creierului tău care, parcă, nu mai are de unde să secrete dopamină. Deschizi ochii și, așa cum ai anticipat, echilibrul se întoarce împotriva ta. Îți ridici mâinile așa cum ai văzut că mai fac acrobații și speri doar că nu o să se mai învârtă hăul ăsta negru cu tine. Și nu se mai învârte.Începi să prinzi curaj și, în loc să te uiți în jos, te gândești ce poate fi tot înainte. Te gândești la ce ai oare de făcut în viață și de ce, în cele mai nepotrivite momente, ajungi din noi aici, mergând orbește pe lamă, încercând să înclini favorabil balanța. Și ți se pare că niciodată nu iese așa cum îți propui. Dar nimic nu e ușor în viață, știi, iar când ajungi din noi aici, îți repeți singur că ai pățit-o din nou.
Îți ridici capul și îți îndrepți umerii. Auzi cum toracalele îți trosnesc și mijlocul spatelui începe să te doară ușor. Începi să simți din nou durerea, dar de data asta e ceva productiv. Te motivează să mergi mai departe. Cu fiecare pas pe care îl faci simți că se va schimba ceva, începi să prinzi încredere că de data asta totul va fi bine. Cu o ultimă inspirație forțată atingi o urmă de sfârșit de lamă. Aștepți să se schimbe ceva. Îți permiți chiar să zâmbești.
Dar nu se schimbă nimic. Drumul frumos e doar în mintea ta și trebuie să ai curaj să îl transformi în realitate. Pentru că realitatea, dragul meu, e doar întuneric.
Nici tu nu ai mai scris demult…
Abia am terminat azi cu bacul :))