Totul e bine, frumos. Îți zici că vine totul și se termină repede, că ăsta e momentul ăla prim, mega mișto și lacrimogen din viața ta.
Îmi iau roba. Îmi iau roba după 12 ani de școală, să o spăl și să o calc, să o îmbrac mâine la cursul festiv. Mâine, 2 iunie 2016. Mă, cum s-a nimerit! Așa, în apropiere de ziua copilului și…în apropiere. Emoții, entuziasmeală, alea alea. Culorile liceului, uite cât de mișto sunt. Acum 3 ani făceam poze cu eșarfa vară-mii, pe care trona frumos anul promoției ei, lângă sigla liceului. Astăzi, mă uit frumos la roba mea, la eșarfa mea albastră și la smotocelul ăla mic, care nu știu nici măcar acum cum se numește, de stă atârnând de tocă. Tot albastru și el.
Apoi, entuziasmată, m-am dus să îmi fac unghiile. Am zis să o iau din timp cu pregătirile, că deh…ca să fiu frumușică necesită timp. Am avut cu ce să mă iau: cu pregătiri.
Dar apoi, acum, de fapt, m-am pus față în față cu bezna din cameră. Și m-am enervat teribil că Ria iar nu e aici, nici anu’ ăsta. Să-mi spună la mulți ani și să mă frece la cap că totuși sunt prea mare ca să mai sărbătoresc ziua asta. Să-mi spună că totul va fi bine, că mâine nu o să mă împiedic și că nu o să cad pe scenă, iar că rochia îmi va arăta țut pe sub robă. Că la banchet o să fiu cea mai mișto și că o să se holbeze toată lumea la mine. Au trecut 7 ani și tu tot nu vrei să te întorci. Și mi-ai promis că în ziua asta o să fii lângă mine, o să mă aplauzi când o să-mi primesc diploma și că o să te miri iar că am reușit să termin liceul ăsta atât de lung. Dar nu ești, iar eu nu am cui să mă răzvrătesc că m-ai lăsat singură. Și lucrul ăsta mă sfârșește.
