Mi-am pierdut bunica.
Viaţa merge înainte şi-şi urmează cursul; dar ce se întâmplă cu noi?
Mai sunt aproape 30 de zile până la Crăciun, sărbătoarea bucuriei. Anul acesta totul va fi altfel, pentru că a fost un an anormal de îngrozitor.
Se spune că în viaţă primeşti urcuşuri şi coborâşuri, dar ce faci dacă e mult prea greu să mai urci? Poate pentru că eşti într-o vale, într-o prăpastie, iar peste tine vine zăpada, multă multă zăpadă şi, parcă te îngroapă.
20 noiembrie e ziua în care se iese în cimitir; din păcate, modernizarea a ajuns şi în biserică şi nu prea se mai practică acest lucru, cel puţin nu peste tot, dar nici la fel de mult precum îmi amintesc din copilărie. Ştiu că ne-ntâlneam cu toţii la cimitirul din sus, împărţeam pachete şi, totodată, ne aminteam de cei care nu mai sunt. Dar pe lângă acest lucru, eram fericiţi; fericiţi că o serbam pe mamaia, iar lucrul acesta era cel mai important din zi: mulţi ani trăiască.
N-am uitat de ziua ei, dar, făcând o corelare cu ovidenia, mi-am dat seama că rasa umană uită de oamenii care s-au dus. E ca şi cum ei nu mai reprezintă nimic, poate ne mai amintim din când în când de ei, atunci mergem să le aprindem câte o lumânare, în cel mai bun caz, dacă le mai găsim mormintele printre bălării.
Îmi amintesc ultimele noiembrii din viaţa mea de parcă au fost ieri. Ultimul cu părul ei natural a fost în 2015, înainte de chimio, de operaţie, de radio, de chinul tratamentului şi de privire a bolii cu lejeritate. De atunci oamenii au început să se trieze, să dispară din vieţile noastre pentru că societatea aşa ne învaţă, să nu stăm mult pe lângă oamenii bolnavi, pentru că le facem rău. Oare ne temem că ei ne fac rău sau că le facem noi lor?
Pentru cei care n-o cunosc, bunică-mea era minunată; nu la modul ăla clasic, de bunicuţă de la ţară, care stă cu ochelarii pe vârful nasului şi croşetează, ci genul de bunică nestatornică, ghiduşă şi plină de energie, care-şi ducea în fiecare an la mare nepoata. Era genul de om care ajuta pe toată lumea, fără să aştepte altceva în retur, altceva înafară de o mulţumire şi de un gram de respect.
Din 2016 am o poză cu bunica, făcută de ziua ei, când făcea majestuoşii ei cartofi în 4 cu mujdei de usturoi, să-şi servească oamenii, spun oameni pentru că ea nu a considerat niciodată musafir pe cineva care ne-a trecut pragul; era un om de-al casei. Şi cum ziua ei era mereu în post, cartofii erau la
ordinea zilei. Şi stând ea la aragaz, m-am furişat pe lângă ea, am luat-o de gât şi ne-am pozat, eu pupând-o pe obraz, iar ea comentând că i s-a lăsat cam prea mult pe spate peruca. Dar era fericită.
Din 2017 îmi amintesc că vedeam nu numai o luptătoare, ci în acelaşi timp o persoană care ar vrea să se dea bătută. Ducea o luptă cu ea mai mult, dacă mai poate sau nu să lupte. Râdea de propriul necaz, spunând că pe lângă durerea de spate, greţurile ca de gravidă sunt la ordinea zilei.
În 2017 am chinuit-o puţin şi am dus-o la cinema. Nu am chinuit-o pentru că am dus-o la film, ci pentru că am pus-o să urce până pe ultimul rând la cinema, pentru a sta cu gâtul şi cu spatele drept; dar nu se simţea bine. Şi totuşi mi-a făcut pe plac. Am mers la Tata în război cu tata şi a râs, a reuşit să se relaxeze aproape de finalul filmului, dar s-a mai destins puţin. Atunci i-am oferit şi umilul cadou, o brăţară cu un bănuţ de argint, reprezentând 3 fetiţe ce se ţin în braţe, reprezentându-ne pe noi 3, 3 generaţii, bunică, mamă şi eu. O brăţărică pentru fiecare dintre noi, pentru a ne avea mereu unite.
Mi-e greu să scriu de ea la trecut, pentru că a plecat cu brăţărica pe mână, pentru a avea o bucată din noi cu ea, iar noi o bucată din ea aici, pe pământ. Pământul e gol şi pustiu. E gol pentru că o asemenea durere nu dispare din suflet aşa, pocnind din degete şi pustiu pentru că oamenii încep să uite de cei care au plecat. Şi odată ce noi uităm de ei…unde mai e speranţa că, într-o zi, alţii îşi vor aminti de noi?
N-am uitat de ziua Ciculinei; doar că n-am putut să o expun; am vrut să o ţin doar pentru mine, ca şi când aş fi putut-o lua în braţe, să o strâng tare şi să nu-i mai dau drumul niciodată. Iar ea mi-a dat înapoi cel mai de preţ cadou: liniştea; liniştea unei zile în care ea, parcă, mai mult ca în oricare altă zi, a fost în spatele meu, ca un părinte care-şi veghează copilul ce abia învaţă să meargă pe bicicletă fără roţi ajutătoare.
Am pierdut-o pe bunica şi e ca şi când am luat un nisip fin în pumn şi mi-a fugit printre degete. E groaznic golul şi e prima dată când pot să scriu despre asta, dar merită să rămână în memoria tuturor, pentru că a fost şi este cea mai specială persoană din viaţa mea. Şi nu doar din a mea, căci i-a marcat pe mulţi.
Într-o veşnică amintire, un 20 noiembrie presărat de tristeţe, de lacrimi, de rugăciuni şi de amintiri duioase care să aline sufletul.
Te preţuiesc veşnic, de oriunde ai fi!
Imi pare tare rau pentru pierderea ta.
Eu mi am pierdut ambii bunici si inca pare ireal. La paste.. nu intelegeam de ce locul bunicului, din capul mesei, e gol..
Nu vreau sa mi imaginez cand va veni si timpul bunicelor..
Cred ca fiecare dintre noi traim o mare-mare drama de acest fel la un moment dat in viata. Eu mi-am pierdut bunicii de copil, adica nu intelegeam eu prea bine ce si cum, dar totul s-a schimbat in viata mea cand a plecat spre stele taica-meu…. Multa putere sa treci peste asta, desi, la drept vorbind, n-o vei uita niciodata…
Mi-au dat lacrimile citind articolul tau. Stiu cum e sa pierzi oameni dragi, asa ca iti inteleg perfect durerea…
este crunt, stiu ce zici… eu si acum dupa 20 de ani inca ma doare tare cand imi aduc aminte chipul bunicii!!!
sa-ti pierzi un parinte este crunt, mai ales daca vezi in el un mentor, un prieten si un confident. Oamenii din jurul nostru sunt exprem de importanti iar cand cineva dispare parca lumea ia o intorsatura neasteptata. Imi pare tare rau pentru tristetea din sufletul tau de acum. Ai grija de tine!
Of, Doamne! Foarte trist! Nici nu stiu ce sa zic… Sunt fara cuvinte! Oricum, foarte frumoasa poza cu voi doua si arata chiar foarte bine bunica ta!
Am pierdut oameni dragi, trei părinți, toți bunicii, unchi, mătuși, prieteni…Pentru fiecare am suferit dar cea mai mare durere, care încă persistă și după 18 ani, a fost , este cea suferită la pierderea tatălui. Mult prea tânăr, frumos, omul pe care nu l-am mai regăsit în nimeni și nimic. E bine să ne amintim, să-i plângem, să-i cinstim, dar viața merge mai departe. Fiecare dintre noi are pentru ce merge mai departe. Fă-o și tu și cu siguranță bunica ta se va bucura. Vei simți asta.
Imi pare rau pentru durerea ta. E greu insa viata undeori nu e dreapta si nii rapeste pe cei pe care ii iubim. Fii puternica si pretuieste-o pe bunica ta asa cum ai facut-o pana acum. Ea va fii acolo pentru tine one way or another.
Of, cat de frumos vorbesti! Bunicul meu ne-a parasit exact de ziua mamei mele, pe 18 noiembrie…