Când mă gândesc la evenimentele din viaţa mea ca la un totunitar, tind să împart totul în două categorii: momente dificile şi momente frumoase, de bucurie. Dacă ar fi să pun în balanţă totul, cred că „la fund” m-ar trage momentele grele, poate pentru că, vorba românului, „asta mi-a fost crucea.
Unul dintre momentele cruciale din viaţa mea, atât fizic cât şi psihic, este legat de momentul în care am aflat că nu am intrat la medicină. Pentru acest eveniment, pentru examenul de admitere, m-am pregătit destul de mult, doar că, de la emoţii, de la stres, din cauza concurenţei, am clacat. Am luat o notă bunicică, dar pentru concurenţa de acum trei ani, nu îndeajuns de bunicică. Am avut speranţă că totul va fi bine până la afişarea listelor, moment în care m-am bucurat pentru câteva secunde. Apoi mi-a picat cerul în cap observând că numele meu era pe a doua pagină de sub linie.
În acel moment alături de mine mi-a fost mama. Îmi amintesc că stăteam amândpuă pe o bancă de pe esplanada facultăţii. În jurul nostru, creştea numărul de ţipete de bucurie şi parcă toate îmi înghesuiau mie bula energetică, în încercarea de a o sparge. În acele momente în care eu aveam trei opţiuni – să plâng, să urlu sau să plâng şi să urlu la un loc şi să-mi bag picioarele – mama mea m-a ţinut de mână şi-mi repeta că totul va fi bine şi că eu oricum sunt cea mai bună în ochii ei. Aşa că am ales ultima variantă: m-am urcat în maşină, am început să plâng şi să sughit şi să bolborosesc diverse lucruri ca să mă calmez şi am hotărât să renunţ la tot. De la Iaşi trebuia să plec la Braşov pentru o altă admitere şi am ales să mă opresc acolo cu tot.
Am plâns timp de două ore, un drum de 140 km făcut cu maşina de la Iaşi la Piatra- Neamţ. Am simţit cum se despică fiecare părticică din mine şi, ceea ce îmi sfâşia cel mai tare inima, era faptul că simţeam că mi-am dezamăgit mama. Când, de fapt, draga de ea, era cea mai mândră de mine, indiferent de rezultate.
Când am ajuns acasă în acea zi, am fost sunată de la Facultatea de Chimie, să mă anunţe că am prins ultimul loc bugetat de stat şi să mă întrebe direct, fără ocolişuri: Vii pentru confirmare sau mergem mai jos cu linia? Atunci am privit în ochii mamei mele şi i-am răspuns vocii de la capătul celălalt al telefonului: Lăsaţi linia după mine; şi aşa a fost- ultimul loc bugetat mi-a fost destinat mie.
După ce m-am liniştit şi s-au stabilizat lucrurile şi cu admiterea şi cu toate micile căderi nervoase pe care le-am avut, se apropia cu paşi repezi onomastica mea şi a mamei mele, aşa că, în semn de recunoştinţă şi mulţumire pentru simplul fapt că există şi pentru simplul fapt că este mereu alături de mine şi mă susţine, am pornit în căutarea unui cadou de Sfânta Maria deosebit pentru mama mea.
Am ochit o pereche de cerceluşi micuţi, finuţi, pe care să-i poarte cu drag, indiferent dacă e o zi obişnuită sau o ocazie specială. Faptul că este mereu lângă mine, simt că trebuie să-i ofer totul, pentru că merită. Mama mea îmi spune mereu că nu contează cât de bun eşti, ci contează cum te simţi tu în pielea ta în acele momente. M-a învăţat mereu că ceea ce fac va avea repercursiuni pozitive sau negative doar asupra mea şi a celor implicaţi în acea situaţie.
Acest cadou nu este doar unul pentru serbarea numelui, este încărcat de emoţie, de trăiri, de recunoştinţă, de tot ce înseamnă bucuria de a fi acolo pentru o persoană.
Îmbrăcată frumos ca în prima zi de şcoală, cu un buchet de flori în mână şi cu o cutiuţă elegantă de bijuterii care conţinea cerceluşii, i-am înmânat mamei mele o mică scrisoare:
Draga mea mămică,
nici nu ştiu dacă sunt cuvinte în această lume prin care să pot exprima ceea ce simt. Recunoştinţă? Da! Fericire? Bineînţeles! Vinovăţie? Cu siguranţă! De ce vinovăţie? Pentru că, odată cu trecerea timpului, am învăţat ce înseamnă să faci un sacrificiu, am învăţat că acesta de multe ori doar pleacă de la tine, dar nu se şi întoarce. Am învăţat că tu, ca o mamă minunată ce eşti, ai rupt bucăţi din tine pentru a mă ţine pe mine întreagă, pe o linie de plutire ferită de griji şi de nevoi.
M-ai învăţat mereu ce e bine şi ce e rău, m-ai învăţat să pun punct acolo unde eu voiam să pun virgulă. Mă încruntam la tine şi-mi spuneai că e mai bine aşa, că am să văd eu. Şi am văzut. Nu o dată, nu de două ori, ci de nenumărate ori, timp în care tu ai fost mereu acolo, să mă încurajezi şi să mă strângi la piept atunci când ceva nu merge aşa cum mi-am propus.
Iar pentru toate acestea, îţi mulţumesc, mamă!
Acest articol a fost scris pentru proba a patra din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!
