Când am început să scriu nu m-am gândit nicio clipă ce content o să conţină exact blogul meu. Ştiam că va fi o platformă online pe post de jurnal, dar apoi a început să evolueze şi astfel a ajuns să fie un blog neobişnuit de frumos. Mi-am pus în el sufletul, experienţe frumoase, dar şi drame, mi-am pus în el dureri, ori din el mi-am tras alinarea; alinarea că acolo undeva mai este cineva care simte exact la fel ca şi mine. Şi a mers! A funcţionat perfect! Aşa că, uşor uşor, au început să apară oameni cu care să rezonez atât la nivel mental cât şi la nivel spiritual.
Ce au aflat oamenii despre mine de pe acest blog? Au aflat că pot scrie liber despre mine, dar totodată au aflat şi faptul că reuşesc să lucrez sub presiune în competiţii, scriind după teme date. De asemenea, cred că şi-au lins şi ei degetele când au aflat cât de mult îmi place mâncarea, dar s-au bucurat şi mai tare când le-am făcut un semn discret spre blogul Dodo Pizza, dându-le astfel un pont către o pizzerie neobişnuită atât din punctul de vedere al gusturilor rafinate, a mozzarelei topite în gură, cât şi din punct de vedere al corectitudinii, seriozităţii şi rapidităţii livrării produselor.
Mi-am promis că nu mai mănânc mult, dar uneori (ca şi acum de altfel) parcă îmi vine aşa câte o poftă, îmi vine să pun mâna pe telefon şi să comand şi de acolo şi de dincolo, în timp ce în bucătărie stau cât pe ce să dau foc la chestii, chinuindu-mă să fac o reţetă după o carte de bucate.
De obicei îmi pun rezoluţiile în noaptea dintre ani şi încerc să le duc la bun sfârşit până la sfârşitul anului. Anul acesta nu s-a terminat încă, a fost un an destul de greu până în prezent, uneori par chiar vreo trei ani în paralel în loc să fie unul singur. Îmi împărtăşesc cu drag pariurile pe care le-am făcut cu mine, dar niciodată nu le divulg pe cele mai interesante. Vrei să ştii totuşi care e secretul? Niciodată nu îmi spun că anul acesta vreau să ajung ori să fac nu ştiu ce. E total incorect şi, de aceea, tind să cred că astfel subconştientul ştie că nu pare prea importantă acea chestie. Aşa că pur şi simplu îmi propun să fac. Anul acesta trebuie să fac ceva, ceva care să-mi aducă şi satisfacţie, dar şi bucurie, şi în acelaşi timp să mă facă să înţeleg că pentru orice îţi doreşti să obţii în viaţa asta trebuie să munceşti.
Mi-am promis în noaptea dintre anii 2018-2019 că voi fi fericită. Nu cred că există lucru mai frumos decât faptul că vrei prin toate mijloacele posibile să fii fericit. În acelaşi timp mi se pare una dintre cele mai grele promisiuni pe care cineva o poate face, atât pentru propria persoană ci şi pentru altcineva, urmată îndeaproape de promisiunile n-am să te rănesc niciodată şi promit să am grijă de tine mereu. Eu abia pot avea grijă de mine singură, să încerc să mai am grijă 100% şi de altcineva? Cu siguranţă ceva n-o să iasă bine.
Mi-am promis că nu mă las de scris. Oricât de tentată aş fi să fac asta, oricât de mult m-ar presa timpul şi aş simţi oboseală în ochi, în degete şi în suflet, tot n-aş putea să renunţ la pasiunea mea. De ce? Pentru că mi-a redat respiraţia atunci când plămânii mei s-au colapsat. Iar dacă scrisul ar fi fost o persoană, i-aş fi fost recunoscătoare, căci a avut grijă de mine.
Cea mai mare promisiuno-dorinţo-rezoluţie pe 2019 a fost să scriu o carte care să spună o poveste reală frumoasă, dar care să îndeplinească totuşi standardele tiparului. Trebuie să recunosc faptul că am început această carte, dar ceva din mine are o reţinere, care uneori pare plină de dureri, aşa că mă văd nevoită deseori să abandonez redactatul ei.
Nu mă supără deloc gândul că o să întind această promisiune şi pe 2020, dar nimic mai departe de atât. Pe mai departe, îmi promit un singur lucru. Odată ce dau de gustul tiparului, n-am să mă mai opresc din scris niciodată!!!
Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 18 din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!
