Dragi preşedinţi, regi şi regine, prinţi şi prinţese, duci şi ducese,
Sunt eu, o simplă fiinţă umblătoare pe această planetă. Sunt eu, un om de rând, cu drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, trăind – teoretic – într-o ţară europeană şi civilizată. Sunt eu, o studentă cu vise mari, care aşteaptă o schimbare în bine de la generaţia mea şi de la cele care urmează, căci observ că cele din urmă se pierd, uşor uşor, prin manipulare. Sunt eu, membră a generaţiei tehnologice, cu telefonul lipit de mână; dar fac încă parte din acea ultimă generaţie care mai ştie cum miros cărţile în bibliotecă, care ştie cum se simt ele în mână, care ştie cum se imprimă pe suflet fiecare poveste scrisă între file. Pe scurt, sunt eu, un om prea mic, făcând parte din populaţia dublată în ultimele câteva decenii a acestei planete.
Înainte să-mi continui prelegerea pentru mai marii planetei, am să vorbesc cu voi, cei care citiţi această scrisoare. Sunt sigură că majoritatea care citiţi aveţi acces la Netflix, căci la internet are acces acum cam toată lumea. Aşa că vă recomand, de dragul viitorului următoarelor zece generaţii, să urmăriţi serialul Our Planet. În adâncul inimii, o să vă distrugă.
Cum spuneam, dragi oameni mari, aş avea câteva rugăminţi. Aveţi de toate: bani, putere, case multe, maşini de lux, avioane private etc. Aveţi, poate, familii pe care le întreţineţi cu uşurinţă. Aveţi, majoritatea, câte un as în mânecă, un as care ar putea oricând să distrugă cumva această planetă. Ori să o sece de orice resursă şi orice putere. Am „zis” asta cu voce tare? Îmi cer scuze, am să reformulez: deja aţi secat resursele planetei. Aţi umplut apele de sonde care să extragă petrol ori uraniu, sare, aţi secat minele de cărbuni, de aur, aţi preferat să tăiaţi păduri ca să vă construiţi şosele, unde să vă puteţi conduce liniştiţi „bolizii” de sute de cai putere. Aţi mutilat scoici pentru a vă reda bogăţia ascunsă din ele: perlele. Aţi ales să spargeţi stratul de ozon cu orice ocazie, aţi reuşit să schimbaţi vremea după bunul plac, distrugând anotimpurile pe restul suprafeţei pământului. Aţi pregătit bombe atomice pentru acele momente în care, când vă întâlniţi la mese rotunde cu toţii, vă supăraţi, vă luaţi jucăriile şi…aruncaţi în aer planeta?! Se mai poate?
Am spus de rugăminţi, de fapt. Rugăminţile mele se leagă de nişte dorinţe. Îmi doresc să ajung să văd Marea Barieră de corali. Ştiu, ţărmul e plin de păianjeni mutanţi, eu sunt arahnofobă, dar îmi asum. E o minune naturală a lumii care merită văzută. Cât despre scufundări…n-am făcut niciodată, dar pentru aşa ceva merită. Bine, sper ca într-o zi în viitorul apropiat, să mai am ce vedea, pentru că nici bariera de corali nu mai e ce a fost. Mi-aş dori, de asemenea, să văd într-o zi pădurea tropicală, aşa cum era ea acum câţiva ani, nu defrişată, nu cu animalele înfometate şi pe cale de dispariţie. Mi-aş dori să tai cu o macetă vegetaţia, exact ca în filmele vechi cu exploratori, să mă feresc de şerpi camuflaţi şi de muşcături de ţânţari mortali.
Îmi doresc să-mi iau cele mai groase haine din dulap, să le îmbrac pe toate odată şi să ajung la Poli, să dorm într-un iglu aşa cum se spune că dorm eschimoşii. Dar mi-aş dori să stau pe un tărâm de gheaţă sigur, nu pe un simplu maldăr de gheaţă care se pregăteşte să se prăbuşească în oceanul îngheţat.
Mi-aş dori peste ani, când poate voi fi mamă, să reuşesc să îi arăt copilului meu şi primăverile răcoroase şi frumos mirositoare, verile cu căldură moderată şi ploi torenţiale calde, toamnele pline de culori maronii şi galbene, în care strujenii umezi au un miros special şi iernile semi-geroase cu „omăt” până la colţul casei. Mi-aş dori să pot să-mi duc copilul în plimbări prin pădure, în linişte şi să vedem şi cum paşte o căprioară şi cum pândeşte lupul şi cum ursoaica duce frăguţe la ursuleţii pui.
Mi-aş dori să vizitez toate ţările arabe şi să nu-mi fie teamă să fac asta. Să nu mai aştept vreodată feribotul la turci şi pe deasupra să văd avioane de război cu bombe ataşate. Mi-aş dori să văd Siria, dar acea Sirie prosperă, care avea cândva un Damasc exemplar printre capitalele lumii. Aş dori să văd cireşii înfloriţi în Japonia, fără să-mi fie teamă că vrun explozibil o să-mi aducă sfârşitul acolo, printr-un tsunami.
Îmi doresc să urmăresc în Norvegia o auroră boreală, dar una autentică, nu o simplă acumulare de noxe printre straturile Pământului. Mi-ar plăcea să mă aşez în genunchi în orice lăcaş de cult din lume, a oricărei religii şi să mă rog în legea mea şi la Dumnezeul meu, fără să-mi fie teamă că cineva o să mă judece, o să mă împuşte sau o să încerce să-mi vândă nu ştiu ce suvenir arhisfinţit şi „autentic”. E plină lumea de autenticităţi, dar ghiciţi ce! Le ţineţi ascunse de ochii lumii, lăsând comercianţii să umple lumea de ipocrizie şi falsuri.
Sunt eu, o fată care-şi doreşte să călătorească în lume. Nu pentru a-mi împlini „american dream-ul”, căci am încetat de mult să mă gândesc la el. Nu vreau să trăiesc în zece-douăzeci de ani într-un glob de cristal, pentru că n-o să mai pot respira, pentru că n-o să mai am de unde să-mi iau oxigenul. Vreau să mă trezesc dimineaţa, să aud susurul unui pârâu, să-mi pun seara o pătură în spate, că-i răcoare afară. Vreau să simt iarba udă şi verde cum îmi gâdilă tălpile. Vreau să merg vara descultă prin praf, prundiş, noroi şi să simt cum pământul îmi transmite energia lui în tot corpul.
Şi, dragii mei, mi-aş dori să fac asta nu numai azi, mâine. Aş vrea să facă şi copiii mei asta. Şi nepoţii mei. Adică prin vreo 2040.
Aş vrea să pot să trag un semnal de alarmă, să reuşesc să opresc toate conflictele de interes şi toată setea asta de răzbunare a oamenilor. Nu de răzbunare a lor contra altor oameni, ci contra planetei. Căci, aparent, pământul pe care călcăm este factorul declanşator al tuturor problemelor noastre.
Dragă omenire, trezeşte-te la realitate şi bucură-te de verdele pe care-l ai la geamuri. Căci în curând, copacii din faţa blocului tău vor fi transformaţi într-un bloc de birouri, într-un zgârie-nori ori poate într-o mică zonă industrială plină de chimicale.
semnalul de alarma este tras, oare mai reusim sa salvam ceva sau am ajuns in ''point of not return''?
Ce frumos ai scris! Bine ar fi daca toti am gandit asa, de la mic la mare! Daca ne-am gandit si la ce e in jurul nostru, nu doar la noi.
Din păcate, nu știu încotro ne îndreptăm. Natura își ia revanșa și noi suntem singurii vinovați. Omul face doar rau în jurul sau
Felicitari pentru articol!
Si eu militez pentru protectia mediului prin intermediul unor activitati de constientizare, realizate cu ajutorul unei asociatii de la mine din localitate.
Nu mulți vor să vadă sau să conștientizeze problema dispariției verdelui ce ne înconjoară… Din păcate! Vom ajunge din ce în ce mai distanți de natură în acest mod și totul va fi la final cu impact negativ. 😥
Felicitări pentru articol!
Bine punctat, structurat la fel de bine, sensibil și obiectiv.
Ce bine ar fi să realizeze măcar un sfert din omenire, dar mai ales tinerii, pentru că sunt viitorul planetei!
Mulțumim!
Eu sunt convinsa ca o mare parte din vina este a noastra. Oare putem schimba ceva?
Frumoasa, dureroasa si adevarata scrisoarea ta. Nu stiu incotro ne indreptam, dar sigur nu spre bine. 🙁
Ai scris un articol care conține multe informații adevărate. Sper să-l citească cât mai multă lume.
Frumos spuns, ai mare dreptate si multe persoane ar trebui sa citeasc acest articol
Foarte frumos spus…pacat ca realitatea e asa trista.
Extrem de frumos articolul tau. Ar trebui sa ajunga la urechile potrivite, insa ma indoiesc ca ii va “afecta” in vreun fel! Felicitari! F frumos
Noi, oamenii facem mult prea mult rau. Cred ca schimbarea incepe de la fiecare dintre noi.
Un articol prea frumos, noi ar trebui sa schimbam ceva…
Doamne, ce articol frumos. As vrea sa il citesc de 10 ori pe zi