Nu știu să-ți spun dacă am fost sau nu cuminte anul acesta. N-am înțeles niciodată care este, mai exact, definiția ta pentru „cuminte”. Cert e că a fost un an foarte greu pentru mine. La fel ca cel din urma lui. Și, poate, la fel ca multe trăiri asemănătoare din ultimii ani.
Cu siguranță m-am răzvrătit. Cred că ăsta e cuvântul cel mai potrivit care să rezume ultimii doi ani. Am avut momentele mele în care am explodat, mai ceva ca un vulcan și m-am răzvrătit; atât pe oameni cât și pe Dumnezeu. Și cred că pentru tine asta înseamnă că nu am fost prea cuminte.
M-am răzvrătit pe oameni pentru faptul că m-au dezamăgit. Nu m-am rățoit neapărat la ei, dar în momentele în care mă așteptam mai puțin a venit reversul monedei de undeva din Univers și mi-a liniștit sufletul. Nu mă știu o fire răzbunătoare, dar uneori am mai zâmbit în astfel de momente de karmă.
M-am răzvrătit pe Dumnezeu pentru că oricât de mult m-am rugat să-mi scurteze mie viața și să adauge acei ani la bunica, El tot mi-a luat-o de lângă mine. Mi i-a luat aproape pe toți, dar pentru ea m-am zbătut cel mai mult ca să mi-o mai lase alături câțiva ani. Nu s-a putut.
Astfel, am înțeles că nu întotdeauna ți se îndeplinesc dorințele. Ori poate că trebuia mai întâi să-ți scriu ție, Moșule, căci de mult nu am mai făcut asta.
Nu-mi doresc cadouri anul ăsta. Poate doar stetoscopul ăla curcubeu la care tot râvnesc de câteva luni, dar nu cred că vine. Poate reușesc să-l iau de ziua mea. Poate atunci o să fie zăpadă și o să mă simt de ziua mea așa cum ar fi trebuit să mă simt acum, de Crăciun: fericită. Dar de doi ani ceva s-a rupt în mine, iar dacă nici nu ninge, atunci serotonina îmi părăsește cu totul corpul.
Dragă Moșule, anul ăsta am împodobit frumos bradul, cred că o să-ți placă. Am ales albul și argintiul ca și culori, pentru a reprezenta, poate, un nou început. Un început care să fie pur, simplu și pur și simplu liniștitor. Un început care să domolească zbuciumul sufletului meu.
N-o să găsești lângă brad nici lapte și nici turtă dulce, căci viața cu două pisici e grea, iar ele se cațără peste tot atunci când simt miros de mâncare. Dar ți le las în frigider, pe primul raft, în cazul în care ți se face poftă și foame, de la atâta hoinărit prin lume, să poposești lângă frigider. Mi casa es tu casa cum s-ar zice.
Am o singură dorință, Moșule. Te rog, nu-mi mai lua oameni. Poate unii au greșit, poate unii m-au supărat ori nu mi-au fost mereu alături, dar toți sunt oamenii mei. Nu suntem perfecți. Poate nici tu n-
ai fost cuminte anul ăsta, dar ar fi păcat să nu o mai ai pe doamna Crăciun într-o zi alături de tine, nu-i așa?
Nu-mi mai răpi oamenii din jur. Mi-i imaginez urcând sania printre stele alături de tine, dar îi vreau pe toți, pe pământ, să-mi fie alături.
Să mă strângă în brațe și să-mi spună că totul va fi bine.
Căci uneori mi-e frică, Moșule. Și oamenii mei îmi alungă orice temere.
Așa că te rog, dacă încă nu sunt trecută pe lista copiilor la care Moșul nu ajunge, adu-mi oamenii mei înapoi. Măcar de Crăciun.
