Dragă domnule Președinte,

vă scriu aici, acum, cu toată stima. Vă scriu în calitate de o tânără studentă la Medicină, în calitate de o tânără născută și crescută în România, în calitate de o tânără care provine dintr-o familie rezonabilă, din punct de vedere economic.

Vă scriu cu lacrimi în ochi și cu o durere în piept teribilă. Vă scriu pentru că nu mai găsesc nicăieri în jurul meu răspunsuri, dar aș dori măcar întrebările să mi le fac să se audă puțin mai tare.
Domnule Președinte, primul meu vot în calitate de persoană majoră, a fost la alegerile prezindențiale, acelea pentru primul mandat al domniei voastre. Eram împreună cu familia mea pe drumuri, eram nerăbdătoare să ajungem acasă, ca să pot vota, chiar înainte de a se închide urnele. Cum s-ar spune în show-biz, chiar înainte de a se spune stop vot. Eram atât de entuziasmată, pentru că v-am văzut ca pe luminița de la capătul tunelului, din toate punctele de vedere.

Atunci am realizat faptul că în sfârșit, mica mea țară, cu o istorie frumoasă, cu un relief grozav, va avea un reprezentant care va arăta bine și peste hotare, datorită originilor dumneavoastră străine. M-am gândit că, în sfârșit, voi putea ieși de întâi Decembrie să flutur steagul României și să urlu cât mă țin plămânii imnul țării noastre. M-am gândit că treburile vor merge ca unse, că veți repara greșelile tuturor celor dinaintea dumneavoastră și că veți reda un viitor mai bun nouă, generației noi, care parcă a fost protejată de o mână a lui Dumnezeu, căci noi n-am fost până acum o generație de sacrificiu.

Dragă domnule Președinte, m-ați dezamăgit teribil. A venit clipa în care v-am votat din nou, au trecut repede anii ăștia și, m-am trezit în fața buletinului de vot, anul trecut, tot cu lacrimi în ochi, în turul I, având atât de multe opțiuni pe buletinul de vot, dar nemaiavând încredere în nimeni. Căci aveam, din nou, de ales răul cel mai mic, așa cum poporul nostru e învățat să aleagă de la 89 încoace. Așa că v-am votat din nou, cu o ultimă oază de speranță în suflet, crezând că poate totuși, acum va fi mai bine.

M-am trezit din nou singură, domnule Președinte, în mijlocul unei pandemii. M-am trezit singură, pentru că statul nu iese decât la TV ca să îmi spună că mă susține mereu și că e alături de mine. Dumneavoastră, domnule Președinte, încercați să calmați situația prin câteva vorbe, când, de fapt, nu ajutați cu nimic.

M-am trezit tulburată de media care nu face decât să instaureze panică și m-am gândit că poate măcar în această perioadă ar fi bine să mai reduceți puțin din drepturile jurnaliștilor, care încep să scape situația de sub control. Am ajuns o vreme în care, indiferent de ce se întâmplă, nimic nu e spre calea cea bună. M-am gândit de acasă, eu, un simplu cetățean, că prima și prima dată ar fi fost bine să închidem granițele, ca să ne protejăm chiar de propriile noastre familii plecate în străinătate. Dar ghiciți ce, domnule Președinte. Nu ni s-au întors rudele, cât s-au întors toți peștii, toate prostituatele, toți hoții și toate entitățile care n-au știut niciodată cum e să lucreze cu un contract de muncă, cinstit, fără să fure. Vă spun asta pentru că am și eu rude plecate în țările cele mai roșii care se găsesc acum pe harta Europei și vă anunț cu toată mândria că ei au stat acolo, ca să nu ne facă rău nouă, celor de aici. Ei sunt diaspora, domnule Președinte. Ei sunt cei care au plecat în liniște, fără să aducă jigniri statului român, fără să facă scandal prin spital și fără să înjosească personalul din orice domeniu de lucru din această țară. Ei sunt oamenii care au plecat pentru a-și face un viitor mai bun, pentru a trimite bani în țară, pentru a-și găsi părinții bătrâni, copiii adulți, pentru a-și pierde tinerețea lucrând pentru alții, când condițiile din țara lor nu-s prea grozave. Ei sunt cei care ne salvează pe noi, la voturi, voturi care cu greu pot fi mânărite. Ei n-au strigat nici acum după ajutor. Pentru că au știut că așa e cel mai bine pentru noi, cei care am rămas aici.

În schimb am trimis avioane, pe banii noștri, să aducem în țară oamenii care ne-au făcut de râs în toate colțurile lumii, oamenii pentru care acum țările civilizate respiră ușurate că i-am luat înapoi. Oameni care nu fac nimic, dar au pretenții să primească de la stat.
M-au dezamăgit deciziile luate. Pentru că noi ne credem mai puternici decât suntem și uitați că după o lună aproape de stare de urgență nu s-a schimbat nimic, ba chiar o mai prelungiți cu o lună, ca să nu se schimbe nimic în continuare.

M-a dezamăgit faptul că nu ați reușit să opriți acuzele aduse bisericii și medicilor deopotrivă. Pentru că cei veniți în țară, au plecat cu mofturi și s-au întors cu pretenții. În timp ce aici lucrurile și-au urmat cursul, într-un mod constant, încet, prea încet. În continuare oamenilor nu le convine faptul că medicii sunt epuizați și că renunță să mai lupte. Pentru că tot ei țipă că pe vremea când luau șpăgi, nu mai observau că n-au echipamente?. Oamenii tot aruncă în biserică cu noroi, dar parcă nimeni nu-și amintește că pe vremea războiului, pe vremea molimelor și a holerelor, toate bisericile erau deschise, transformate în refugiu. Și acum avem biserici imense care se pot folosi și în scop umanitar, medical, dar și în scop duhovnicesc. Pentru că oamenii au nevoie, deopotrivă, și de doctori ai sufletului și de doctori ai trupurilor. În Turcia geamiile răsună încontinuu, oameni ies la balcoane ca să asculte rugăciunile. Dar rugăciunea aceea îți săgeată tot corpul. Și-au închis aeropoartele prima oară și apoi, ușor granițele. În restul Europei și-au transformat cele mai mari și spațioase clădiri în spitale și în capele, căci mulți dintre ei au pierdut lupta. Cum alții pot, noi de ce nu putem?

M-a dezamăgit sistemul. Pentru a nu știu câta oară. Și e trist, pentru că voiam să fiu printre acei oameni care se încăpățânează și nu pleacă din țărișoara asta frumoasă, ori mai bine spun din ce a mai rămas din frumusețea ei, pentru a putea salva oameni aici. Oamenii mei. Oameni care merită, la fel ca oricare alt om de pe fața acestui pământ, să aibă parte de un sistem sanitar curat, de o conducere curată și de condiții de trai bune. Poate vă dezamăgesc și eu, domnule Președinte, dar în câțiva ani o să mă numesc și eu diaspora, căci trai bun nu o să mai fie niciodată în țara asta. Nu din perspectiva mea.

Știți ce mă doare cel mai tare? Mă doare faptul că mama mea are 43 de ani. Am fost crescuți în spirit religios, iar mama mea, speră, să nu-i vină ceasul morții în vremea asta. Să nu fie îngropată ca un câine, fără slujbă, fără rânduieli, fără oameni. Asta datorită oamenilor pe care i-ați adus în țară și care cred că legile nu se aplică și pentru ei.
Învăț online cum să devin medic și e mai mult decât frustrant, când locul meu e lângă patul bolnavului. Când văd câți oameni pleacă la luptă fără materiale de protecție, pentru că ele ajung foarte greu sau deloc, fără să știe dacă se vor mai întoarce sau nu, curând, acasă. Iar pentru asta, îmi pare rău, dar n-am cum să trec peste.

Sper și eu să trecem cu bine peste acest aspect, peste perioada aceasta neagră prin care am fost supuși cu toții să trecem. Sper să vă văd într-o zi, în viitorul apropiat, la televizor, spunând întâi că ați alungat mafia marilor companii care vor să profite de această situație, care au înzecit prețurile la măști și mănuși, care sunt acum indispensabile și care, merită pedepsiți.
Iar mai apoi, să veniți și să spuneți că ne putem întoarce în școli, că putem să ne reluăm programele și că totul se întoarce la normal. O normalitate care nu o să mai fie niciodată la fel.
Am o ultimă încredere, domnule Președinte, că o să luați, într-un final, deciziile bune.

Așa să ne ajute Dumnezeu!