Se spune că un medic nu-și uită niciun pacient și pot confirma deja acest lucru. Chiar dacă încă sunt în studenție, prin prisma gărzilor, a stagiilor în spital și a celor două-trei săptămâni din practica de vară obligatorie, am reușit deja să intru în contact cu destui pacienți și cu familiile acestora.
Nu mai rețin numele tuturor, însă le știu trăsăturile, le știu fișele medicale, tratamentele, spaima și fericirea deopotrivă. Le-am memorat întrebările, tratamentele și toate neliniștile avute pe perioada spitalizării.
Astăzi, îmi îndrept gândul spre acești oameni și am să vă spun câte ceva despre ei. Atunci când îmi iau pe mine costumul chirurgical și halatul polar pufos de la eHalate se schimbă totul. Sunt tot eu, Denisa, omul, însă mă simt mult mai responsabilă pentru toate mișcările pe care le fac.
Îmi doresc mereu să mențin pacientul într-o stare de confort, în primul rând psihic, mai ales atunci când este speriat de un diagnostic. Deja din momentul în care mă așez în dreapta pacientului pentru a începe anamneza, încerc să îi zâmbesc, să am răbdare și să pun întrebările astfel încât să fie pe înțelesul tuturor. Nu o să avem parte doar de oameni cu multă școală, ori doar de tineri, așa că trebuie în primul rând să ne adaptăm în funcție de omul pe care îl avem în față.
Am nimerit mereu doctori buni, care, sub supraveghere, să mă lase să fac diverse lucruri. Am făcut tușeuri vaginale la Obstetrică. Tot acolo am tăiat cordonul ombilical. Am intrat în sălile de operație și am stat lipită de instrumentar. Am învățat alături de alți oameni să mă spăl și să mă echipez corespunzător, oameni pe care probabil Dumnezeu mi i-a scos în drum. Sunt și cazuri nefericite în care sprijin pereții prin spital, însă încerc pe cât posibil să fur meserie de la oricine pot.
Am fost aproape și de o mamă care și-a pierdut copilul imediat după naștere. Am fost devastată de moartea acelui copil. Așa e, se întâmplă fără voia noastră, însă copiii ar trebui să vină pe lume pentru a se bucura de viață. Cu gândul la omuleții aceștia, care nu au șansa să își spună povestea vreau să scriu astăzi.
Scriu cu gândul la bunicuța abandonată în spital, cu nepoții și copiii plecați departe de ea, care mă privește din pat de parcă aș fi Dumnezeu pe pământ, pentru că am pe mine halatul alb. Și-mi vorbește și cu dumneavoastră, chiar dacă sunt mai mică decât ea cu cel puțin 6 decenii. Pentru acești oameni învăț meserie.
Bunica mea mereu mi-a spus că dacă vreau să fiu un doctor bun trebuie să vindec bolnavul doar vorbindu-i. Un zâmbet face și el minuni, însă acum, în spatele măștilor, zâmbetul se simte chiar și într-un cuvânt, iar ridurile de expresie din jurul ochilor îmi dau de gol toți dinții scoși la iveală pe sub mască.
Probabil, la fel ca noi toți, am văzut și eu acele poze cu niște condiții execrabile din unele spitale ale României. Nu putem da vina doar pe stat, doar pe sistem sau doar pe oameni, pentru că e o multitudine de factori care au dus la degradarea atâtor locuri în care ar trebui să te simți în siguranță. Locuri înspre care pleci pe picioarele tale și speri să te întorci tot la fel. Însă, din păcate, pare că trăim în două sau mai multe lumi paralele, în anul 2020 și undeva la sfârșitul anilor 100 în același timp, doar din cauza neglijenței.
Neglijăm oameni care au boli grave, diagnostice greu de dus în spate, doar pentru că un virus a acaparat planeta. Unii pacienți au stagnat tratamentele cu chimio- și radioterapie doar pentru că le-a ieșit un test pozitiv, în timp ce alții, asimptomatici, țin paturile ocupate în spital, în timp ce alții sunt trimiși să moară acasă. Din păcate, acum replica te caută moartea pe acasă nu mai e doar o formă de sarcasm prost, ci o formă de adevăr sinistru.
Pentru oamenii ăștia, cărora nu li se mai oferă șanse egale de sănătate, scriu. Scriu cu gândul la acei oameni care, din păcate, trebuie să strângă foarte mulți bani, pentru a se trata în afară, pentru că aici șansele sunt minime.
Port în gând ca o oază de speranță un doctor care a spus microchirurgia ar trebui lăsată tinerilor. Tinerilor chirurgi, care pot inova, pot inventa și pot salva vieți. Tineri care se pot afirma prin setea de a salva oameni. Cu gândul la oamenii ăștia care pot schimba ceva scriu.
Am un gând mare și eu, pe care încerc să îl cresc bucată cu bucată. Să fac ceva ce încă nu se face în România, doar pentru a schimba ceva, în bine. Doar pentru a acorda o șansă în plus unei mame, unei bunici, unei soții, unei prietene. Unor copii care trebuie să se nască pentru a-și spune povestea, care au de bătut mingea în spatele blocului, copii care au dreptul la educație, la libertate, la viață la fel de mult ca oricare dintre noi.
Scriu cu gândul la acei oameni care stau pe un pat de spital și care își pun încrederea în medici, la oamenii care își iau medicamentele, chiar și la oamenii încăpățânați care își pun singuri un diagnostic – putem să găsim vorbele calde cu care să îi convingem că nu e un lucru bun pentru sănătatea lor.
Sunt cu gândul la acei oameni care, după ce au deschis ochii după o operație, care după ce le-am administrat un calmant, ori pur și simplu le-am scos branula fără durere mi-au spus mulțumesc, domnișoara doctor.
Sper că toți acești oameni sunt bine și sper că nu și-au pierdut speranța că există sprijin și pentru ei.
Mă înclin.
