Dragă Moș (*) Crăciun,
Pe vremea când eu eram mică iar iernile erau grele, pe vremea când drumul până la bunica însemna 3 trenuri schimbate, 2 ore petrecute pe valize în gara Ploieștiului și 1 kilometru – cel mai greu kilometru! – parcurs prin zăpadă de la Halta în care personalul oprea doar un minut până la „casa lu’ tataia”, pe vremea aceea scrisoarea mea către tine ar fi arătat altfel.
Cel mai probabil ți-aș fi cerut păpuși. De fapt, nu e probabil, e 100% sigur, că doar asta am vrut toată copilăria și se pare că într-o singură iarnă am fost destul de convingătoare, am primit păpușa Barbie mult visată. Pe cealaltă am primit-o într-o vară de la o mătușă întoarsă din țări străine. Își îndoia mâinile și picioarele, lucru nemaivăzut de mine în populația săracă a păpușilor din blocul meu. Cu cele două păpuși m-am jucat ani de zile, le-am făcut haine după Nekerman, le-am vopsit părul cu vârfuri de creioane colorate, strivite și amestecate cu îndârjire până am obținut rozul mult dorit, le-am luat cu mine în tabără și chiar și la spital, când m-am operat de apendicită.
Mereu ți-am cerut păpuși, an după an, și totuși cele două mi-au fost de-ajuns.
Pentru că atunci când ai mai puține lucruri reușești să te bucuri de ele cu adevărat, reușești să trăiești în prezent fiecare secundă, în loc să îți faci planuri pentru toate lucrurile pe care nu le ai încă azi și fără de care simți că nu vei putea îndura plictiseala zilei de mâine.
Dacă ar fi să îți cer astăzi ceva, domnule Crăciun (n-o să-ți mai spun Moș, că pe măsură ce trec anii și mă apropii chiar eu de acest apelativ în varianta lui feminină încep să percep alte nuanțe), ți-as cere să-mi dai o sclipire de geniu, prin care să mă dumiresc cum să-mi pot mulțumi copiii cu ceea ce au. Pentru că au tot ce n-am avut eu și încă de 10 ori mai mult. Și, desigur, nu le ajunge.
Domnule Crăciun, știi expresia aceea, plină de năduf, „ce să-i mai iau? Că are de toate?” Apoi goana după un cadou, după o idee, oricât de excentrică ar părea, doar pentru a găsi acul din carul cu fan pe care el sau ea încă nu-l are, în speranța de a mai stoarce puțină bucurie?
Aș vrea să primesc, de Crăciunul acesta, credibilitate. Aș vrea să îi pot convinge pe toți cei dragi că, de fapt, n-avem nevoie de cadouri materiale, n-avem nevoie de „mai mult”. Pentru că „mai multul” se adună în dulapuri, an după an, pereții ajung să ne apese sub greutatea mai multului. Iar noi? Noi ne uităm la tot ceea ce avem deja, apoi la banii din cont, și simțim cumva presiunea de a găsi alte și alte lucruri originale, din ce în ce mai scumpe, pe care să ni le cumpărăm drept cadouri doar dintr-o obligație care ne este adânc înrădăcinată în subconștient.
Domnule Crăciun, dorința mea de anul acesta e diferită. Îmi doresc un praf magic pe care să îl presar în mare secret pe pernele tuturor celor iubiți, un praf care să-i vrăjească noaptea și să le sădească în minte convingerea că minimalismul de astăzi nu înseamnă nici zgârcenie și nici nepăsare. A trăi cu strictul necesar, fără cadouri din obligație de care să te bucuri o zi, apoi să te împiedici sute, înseamnă mai puțin zgomot mental și mai multă satisfacție pe termen lung.
Mi-aș dori, domnule Crăciun, să nu mai căutăm soluții minune pentru cel de-al treilea R, R de la Reciclare, decât după ce îl interiorizam pe primul, R de la Redu.
Tare aș vrea să te văd acum, domnule Crăciun, citind scrisoarea asta atipică, cu sprâncenele din ce în ce mai încruntate. Mi te imaginez așezându-te pe scaun, în atelierul tău din Rovaniemi, uitându-te la elfii ce roiesc în juru-ți, printre cutii de noi jucării, printre scrisorile copiiilor din lumea întreagă care își doresc mai mult decât au deja. Mi te imaginez căzând adânc pe gânduri, întrebându-te:
„…și dacă scrisoarea asta de departe, tocmai din România cea cu formă de flori în buchet, are un sâmbure de dreptate?
Dacă am fost prea darnic cu unii și prea absent din viața altora?
Dacă aș putea inventa un algoritm prin care bucuria și recunoștința să se împartă în mod egal și suficient, indiferent de coordonate geografice, culoare a pielii sau banii din portofelul părinților?
Dacă…
Asta îmi doresc iarna asta, dragă moșule-domn Crăciun. Să te pun pe gânduri.
Și să fie zăpadă.
Cu drag,
Mădălina, cea din Căsuța Oliviei.
